News Flash:

10 organe de care nu mai avem nevoie

20 Decembrie 2013
2349 Vizualizari | 0 Comentarii
Candva, demult, dintr-un grup stravechi de reptile au evoluat primele mamifere. Cele mai avansate forme din acest grup sunt considerate primatele – grup caruia ii apartinem si noi, oamenii. In cursul evolutiei, am dobandit tot felul de caracteristici – anatomice, comportamentale s.a. – care reprezinta tot atatea adaptari. Dar, la un moment, dat, unele dintre aceste particularitati "nu ne-au mai trebuit", caci modul nostru de viata se schimbase. Si totusi, mai pastram urme ale lor. De ce? Pentru ca evolutia nu e ca un proces tehnologic dintr-o uzina: scoti o piesa si o dai deoparte imediat. Evolutia e un proces indelungat si lent; ne-a trebuit mult timp ca sa capatam unele caracteristici si tot lent ele dispar din "dotarea" noastra, pe masura ce evoluam in continuare. Iata exemple ale unor astfel de "piese" devenite, dupa cum se pare, inutile pentru organismul uman, in conditiile de azi, si pe care evolutia s-ar putea sa le inlature, incet-incet, din alcatuirea noastra.

Se numesc organe vestigiale si sunt acele componente care, desi exista inca in anatomia speciei noastre, si-au pierdut, complet sau in cea mai mare masura, functia lor originala. Evolutia le scoate treptat din "stoc"; ele apar la tot mai putini oameni si, acolo unde, exista, pot fi nefunctionale. Uneori, asemenea organe mai pastreaza functii reduse, minore, sau – mai rar – pot sa dezvolte functii noi, dovada ca evolutia continua.

Multe caractere care sunt vestigiale la om sunt tot astfel si la alte primate sau chiar la specii ceva mai de departe inrudite cu omul. Sunt ramasite ale unor structuri anatomice mai vechi, candva importante pentru stramosii animali ai mamiferelor, dar care, in cursul evolutiei, si-au pierdut insemnatatea.

Osul coccis este un vestigiu al cozii cu care erau inzestrati stramosii mamalieni ai omului; omul si maimutele antropoide nu mai au cozi, dar dovada descendentei noastre din mamifere cu coada este vizibila in dezvoltarea embrionara (intr-o anumita etapa timpurie de dezvoltare, embrionii umani au si ei o coada, care se resoarbe mai tarziu), iar mai apoi, in persistenta acestui os coccis. Rareori, procesul de resorbtie a cozii nu merge normal si fatul respectiv se naste cu o coada; aproximativ 20 de cazuri de acest gen au fost inregistrate in literatura medicala. Osul coccis mai pastreaza inca o oarecare importanta prin faptul ca serveste pentru insertia unor muschi, astfel explicandu-se probabil faptul ca nu a disparut complet in cursul evolutiei omului.

Maselele de minte sunt un exemplu de vestigialitate la nivelul danturii. Stramosii omului aveau nevoie de maxilare mari, solide, si multe masele zdravene, pentru a mesteca plantele crude cu care se hraneau. Dar alimentatia umana s-a modificat considerabil intr-un timp relativ scurt, la scara evolutiei, ducand la o micsorare a maxilarelor, pe care acum nu mai incap atatia dinti. Numarul normal de dinti la adulti este de 32, dar, in realitate, nu toti oamenii maturi au chiar atatia dinti pe arcada. Maselele de minte – cele din fundul gurii, cate una pe fiecare jumatate de maxilar, deci 4 in total - rasar tarziu (nu odata cu ceilalti dinti permanenti, ci abia dupa 18 ani) si adesea produc diverse necazuri care necesita interventia stomatologului. Uneori nu rasar toate (unele raman ascunse in maxilar), alteori rasar doar pe jumatate, iar la unele persoane chiar nu se formeaza deloc in cursul dezvoltarii embrionare. Un studiu din anul 1999 arata ca aborigenii din Tasmania au, in proportie de aproape 100%, maselele de minte formate, in vreme ce la populatia indigena din Mexic, maselele de minte lipsesc aproape complet. Intre aceste doua extreme, exista o imensa diversitate de cazuri. Imaginea de ansamblu este cea a unui organ devenit inutil pentru supravietuirea si bunastarea noastra si care este in curs de eliminare din alcatuirea corpului uman.

Ochiul este si el sediul unor structuri pe care specialistii le considera vestigiale. Asa-numita plica semilunara, din coltul intern al ochiului, este o ramasita a membranei nictitante ("a treia pleoapa"), membrana ce putea fi trasa peste ochi, in scopul protejarii acestuia. Ea exista la multe specii de pesti, amfibieni, reptile,pasari, dar rareori la mamifere. La majoritatea speciilor de primate (printre care omul) ea este foarte mult redusa.

La om, printre muschii atasati globului ocular se numara si unul, aflat in spatele ochiului, numit musculus orbitalis sau muschiul lui Müller, caruia nu i se cunoaste nicio functie; de aceea, este considerat vestigial. (La alte specii de mamifere, acest muschi este functional si are un rol in miscarile ochilor.)

Si in jurul urechii se gasesc muschi (numiti muschi auriculari) care, la numeroase mamifere, au o mare importanta, deoarece, prin contractiile lor, urechile pot fi "ciulite" sau orientate in diferite directii. La om si la maimute antropoide precum orangutanul si cimpanzeii, acesti muschi sunt slab dezvoltati si, in multe cazuri, nefunctionali. Ca o curiozitate, la un mic numar de persoane muschii auriculari sunt indeajuns de dezvoltati pentru a le permite sa-si miste urechile cu ajutorul lor; exista, asadar, in cadrul speciei umane, o variabilitate in ceea ce priveste dezvoltarea acestor muschi, dar evolutia pare sa mearga in sensul reducerii functiei si a volumului lor. Totusi, in cazul primatelor, pierderea capacitatii de a-si ciuli urechile este compensata de capacitatea de a a-si roti mult capul in diferite directii, pentru a percepe mai bine sunetele.

Alti cativa muschi din corpul uman sunt considerati vestigiali; ei nu sunt prezenti la toti oamenii, dar absenta lor nu pare sa aiba niciun efect nociv, dupa cum nici prezenta lor nu pare sa aduca beneficii apreciabile.

Muschiul occipitalis minor, situat in partea posterioara a capului si conectat cu muschii auriculari (ai urechii), este prezent in proportii variabile in populatiile lumii; un studiu vechi, din secolul al XIX-lea,  sustinea ca el ar exista la toti malaezii, la 50% dintre japonezi, 36% dintre europeni, dar ca nu exista la melanezieni si la populatia Khoikhoi din sud-vestul Africii.

Muschiul palmaris longus, din structura mainii, se prezinta mai degraba ca un tendon subtire, situat pe partea interna a antebratului, spre incheietura mainii; el lipseste la 14% din populatia lumii (desi proportia variaza mult de la o etnie la alta), dar absenta lui, la una sau la ambele maini, nu pare sa prejudicieze functia acestora: un studiu din 2005 arata ca nu are o influenta notabila asupra fortei de apucare.

Muschiul levator claviculae, situat in spatele gatului, exista doar la 2-3% dintre oameni, desi este prezent la marea majoritate a speciilor de mamifere, inclusiv la rudele apropiate ale omului - maimute antropoide precum orangutanii si gibonii. Din cauza raritatii sale, unii specialisti il considera un atavism – un fenomen biologic ce consta in aparitia sporadica, la un mic numar de indivizi, a unor trasaturi ancestrale care, la marea majoritate a populatiei, au disparut de multe generatii.

Muschiul piramidal al abdomenului, un muschi mic, de forma triunghiulara, lipseste la 20% dintre oameni; studiile de anatomie sugereaza ca forta generata de contractia lui ar fi relativ mica, deci el nu ar avea un rol esential pentru buna functionare a musculaturii abdominale, in ansamblu.

Muschiul plantar, compus dintr-o mica masa de de fibre musculare si un tendon lung, este situat in interiorul labei piciorului, in zona calcaiului talpii; lipseste la 7-10% din populatia lumii; are un rol minor in miscarile genunchiului si ale gleznei, dar nu este esential pentru functionarea acestor articulatii; de aceea, este adesesa folosit (ca si muschiul palmaris lingus) ca sursa de grefe tendinoase, atunci cand e nevoie de operatii pentru inlocuirea unui tendon mai important, vatamamt, din alta parte a corpului.

Am lasat inadins la urma cazul apendicelui vermiform, socotit adesea un caz "clasic" de organ vestigial; l-am lasat la urma intrucat merita o discutie putin mai detaliata. La drept vorbind, exista inca discutii intre specialisti privind rostul acestui organ. Ca el este o ramasita a unei structuri cu functie digestiva, existenta la stramosii mamalieni ai omului, pare neindoielnic, dar nu se stie precis daca el este chiar inutil sau daca mai are totusi unele functii de oarecare importanta pentru organism.

Istoric vorbind, s-a dovedit in multe cazuri ca organe candva considerate vestigiale aveau, pur si simpli, functii inca neidentificate la vremea respectiva.

De exemplu, anatomistul german Robert Wiedersheim a publicat, in anul 1893, o carte in care enumera nu mai putin de 86 de organe umane pe care le considera vestigiale. Multe dintre acestea, insa, erau de fapt organe cu functii foarte importante in corpul omenesc; atata doar ca aceste functii nu erau cunoscute. Printre structurile identificate de el in mod eronat ca fiind vestigiale – deci nu neaparat  necesare functionarii organismului si de care ne-am fi putut dispensa, dupa parerea lui - se numarau glanda pineala, timusul si glanda hipofiza. Ori, toate aceste glande au roluri deosebit de insemnate: glanda pineala regleaza ritmul circadian al organismului (prin hormonul numit melatonina, inca nedescoperit pe vremea lui Wiedersheim), timusul este implicat in apararea imunitara (dar acest lucru a fost descoperit abia dupa mijlocul secolului XX; pana atunci timusul a ramas un organ enigmatic); cat despre hipofiza (glanda pituitara), aceasta indeplineste functii vitale, controland intreg delicatul echilibru endocrin al organismului uman in asemenea masura incat disfunctiile ei provoaca maladii grave, iar fara ea viata ar fi posibila numai gratie miracolelor medicinei moderne, printr-o  terapie hormonala extrem de complexa, prin care sa fie furnizati organismului toti numerosii hormoni hipofizari, de importanta cruciala.

Revenind la apendice, a existat candva, in lumea medicala, o tendinta de a considera apendicele nu numai inutil, ci de-a dreptul periculos, datorita faptului ca era susceptibil de a se inflama provocand cunoscuta apendicita acuta, o urgenta chirurgicala.

La jumatatea secolului XX, multi medici competenti inca mai erau convinsi ca apendicele nu are nicio functie benefica pentru corpul uman.

Dar, daca nu are niciun rol in digestie, nu inseamna ca nu face nimic pentru corp. Unii specialisti au sugerat ca ar avea un rol imunitar; mai  nou, in conformitate cu ideea – si ea destul de noua – ca organele vestigiale pot dobandi functii noi, alti cercetatori au sugerat ca apendicele ar servi ca un fel de depozit pentru pastrarea unor rezerve de bacterii intestinale, ajutand astfel la refacerea populatiilor de bacterii din intestin (microbiomul intestinal) dupa unele boli, intoxicatii, tratamente cu antibiotice sau alte evenimente neplacute care ar duce la pierderea acestor microorganisme, despre care stim acum ca joaca un rol vital in sanatatea noastra.

Prin urmare, specialistii nu se mai grabesc sa afirme ca apendicele nu e bun de  nimic si ar putea fi oricand inlaturat fara grija. Fara sa fie neaparat esential pentru viata, s-ar putea sa nu fie, totusi, lipsit de rost.

La drept vorbind, poate ca, dand acestui articol titlul pe care i l-am dat, presupunem prea multe; cine stie, si alte organe despre care credem ca sunt vestigiale s-ar putea dovedi importante; nu ca n-am putea trai fara ele, dar nu-i exclus sa descoperim ca, spre deosebire de ceea ce credem acum, au si ele, cumva, un rost al lor…




reptile primele mamifere anatomice evolutia
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.0966 (s) | 23 queries | Mysql time :0.012737 (s)