News Flash:

Codin Maticiuc a dat vestea trista: "A MURIT!"

8 Noiembrie 2016
2651 Vizualizari | 0 Comentarii
Codin
Codin Maticiuc a vorbit despre suferinta provocata de moartea motanului sau de care a avut grija timp de 12 ani. Se pare ca motanul a fost rapus de cancer.
  
”Ne-am cunoscut acum 12 ani. Eu eram tanar pe atunci, ma credeam nemuritor. La fel se credea si el, desi era doar un pisoi maidanez de o luna. Si pentru ca ii era frig, s-a strecurat la motorul masinii unui muncitor in constructii.
Asa a ajuns la blocul ce-l ridicam chiar vis-a-vis de casa mea si l-am adoptat cu totii. Beneficiarii, arhitectii si muncitorii. A crescut pe santier pana am fost gata. N-avea nume. Dar stiam toti de el. "Unde e?" intrebam prima persoana pe care o intalneam pe santier. "Ala micu? Cred ca doarme sus la trei, pe terasa." L-au si zidit o data baietii cumva pe niste coloane de circulatie a aerului de a trebuit sa spargem un perete cand l-am auzit ca plangea.
Blocul s-a terminat si cand el implinea un an si eu 24 s-a mutat la mine. Nu in casa, caci nu suportam pisicile prea tare desi el imi era simpatic. Locuia la mine la paznic si-l bagam la mine in casa cam o ora pe zi sa ne jucam. De mancat avea mancare la paznic mereu asa ca nu mai vana. L-am numit Fibu si n-am sa va spun de ce. Orice prindea imi aducea doar sa vad eu ca ar putea trai si fara mine. Si ce daca? Si eu puteam fara el! Dormea si manca cat era ziua de lunga, iar noaptea iesea la agatat. Si ce daca? Si eu la fel. Eram amandoi nemuritori.
Mama ma-ntreba mereu de ce nu-l bag in casa de tot. Ii raspundeam ca nu vad rostul, caci mie nu-mi prea plac pisicile si oricum Fibu are cea mai buna varianta: mancare si caldura cand vrea, libertate cand vrea. Si asa a fost pana in ziua cand n-a mai venit. Dupa cateva zile m-am ingrijorat, de ce sa refuze el traiul perfect pe care si-l asigurase la mine. Dupa cateva saptamani a venit si explicatia. L-am vazut venind de departe. L-am recunoscut mai putin dupa culoarea si dungile ordinare si mai mult dupa vorba. Vorbea extrem de mult. Mereu. Si acum ma striga sa-l astept caci avansa greu, pierduse cumva un picior. Nu stiu ce i se intamplase, dar venise deja operat cu firele de la operatie inca in carne. Probabil abia se pusese pe picioare (si alea mai putine acum) si venise spre casa.
Ala a fost momentul cand l-am bagat in casa de tot. Era cat de cat ok cu trei picioare dar pierduse mult din viteza, dexteritatea catararii si foarte mult din saritura, caci un picior din spate ii lipsea.
Au urmat unsprezece ani perfecti in care doi nemuritori au convietuit perfect. Totul se schimba mai putin noi. Fiecare dintre noi era constanta celuilalt. Stiam ca orice ar fi cand vin acasa el e acolo. Fibu era ca un caine. Tot timpul langa mine, cu mine, pe mine. Ma urma peste tot. Cand urcam in mansarda sa fac sala se aseza in pauze la fiecare aparat in parte de la care eu ieseam. Trebuia sa-l indepartez mereu pentru a putea face urmatorul set si tot asa. Ne suportam bine unul pe celalalt. Ne certam rar si nu puteam sta mult timp suparati.
De cate ori veneam acasa si aveam timp sa dorm la pranz sau dupa-amiaza o faceam in sufragerie intins pe canapea cu el pe pieptul meu sau langa mine, cu spatele lipit de soldul meu. Pe langa faptul ca vorbea mult, Fibu torcea la cea mai mica atentie acordata. Nu trebuia neaparat sa-l mangai sau sa tin mana pe el. Si daca ii vorbeam il apuca torsul. M-a vazut in momente bune si in altele mai rele, iar eu am strans dupa el cand ii era rau, dar asta n-a contat niciodata pentru doi nemuritori.
Vara asta am aflat ca are cancer si tot vara asta s-a stins, la sfarsit de August. L-am dus la doctorul care l-a diagnosticat pentru ca mi se parea ciudat ca-si schimbase locurile favorite de stat si dormit. Alegea locuri reci, caci cancerul il avea in burtica.
A fost o vara grea si urata in care n-am plecat nicaieri mai mult de o zi-doua ca sa stau cu el. Stateam pe jos in locurile in care se simtea el mai bine, il mangaiam si ii udam blanita cu lacrimile mele. Se stingea sub ochii mei ca o lumanare cu prea putina ceara ramasa sa sustina fitilul aprins al vietii. Era piele si os spre sfarsit. Cand il mangaiam mi se strangea sufletul caci ii mangaiam blana intinsa acum doar intre oase. Dar o faceam caci baiatul meu a tors pana in ultima zi.
A murit intr-o noapte. Singura in care a plans de altfel si-n care desi foarte ametit si nesigur pe cele trei picioare ale lui se chinuia sa plece de langa mine. L-am inmormantat in curte ca sa nu fie departe de mine si de casa noastra. Nu era nemuritor si a murit ca sa nu ma mai cred nici eu”, a scris Codin Maticiuc pe blogul lui.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1390 (s) | 22 queries | Mysql time :0.041152 (s)