Dupa prima palma, multe femei raman langa barbatii lor. Cred ca a fost doar o intamplare. Si continua sa rabde ani in sir. Violenta domestica. Atat de sec suna aceste cuvinte. Din pacate, mult prea des auzite in jur. Dar cat de multa suferinta ascund ele! Si nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre asta decat in soapta. Caci un ecou puternic poate aduce cu sine chiar moartea.
Trist, dar adevarat! Si se intampla in zilele noastre. Cand ne pretindem cu totii emancipati… Violenta domestica s-a transformat intr-un adevarat fenomen care, pana nu de mult, nu a prea fost luat in considerare in multe tari. Ba chiar, in multe cazuri, din cauza unei legislatii pline de hibe, violenta in familie nici macar nu este privita drept un delict. Motiv pentru care exista si foarte putine informatii despre acest subiect. In general statistici si rapoarte politienesti. Care se rezuma doar la o parte infima din ceea ce se intampla de fapt.
Un ochi vanat, altul … rade
Si asta pentru ca femeia afectata nu gaseste taria sufleteasca de a rupe o relatie. Nici dupa primele semne de agresiune, dupa prima palma. Spera ca a fost doar o intamplare. Ori ii este rusine de cei din jur. Se gandeste la copii… Sau chiar asa a fost invatata de mama care, la randul ei, a suportat ani in sir acelasi tratament. Si apoi, nu are nici bani, nici casa unde sa se duca. In plus, pe langa bataie, sotul a avut grija sa-i bage bine-n cap idea ca ar fi proasta, incapabila sa se descurce pe fortele proprii. Prin urmare, cui sa ceara, biata de ea, ajutorul?
Dupa prima palma, cruzime dincolo de orice limita
Aproximativ 45 la suta dintre femei au auzit, au fost martore sau victime ale violentei domestice. Indiferent de educatie, rang, varsta ori mediul social din care fac parte. Si poate ati vazut deja ca se intampla si la case mari… Iar cifrele nu reflecta decat partial situatia reala. Deoarece foarte multe cazuri nu sunt raportate, ramanand in anonimat. De unde se naste aceasta cruzime fara bariere? Ce se poate face? Povestile lor, spuse printre lacrimi amare, cu multa teama, chiar si dupa ani de zile de cand cosmarul s-a incheiat (in cazurile fericite), sunt marturia unei fete hidoase a vietii de cuplu. In care expresia «pana cand moartea ne va desparti» poate deveni o experienta imediata. Fara cale de intoarcere.
Copiii sunt victime colaterale
Speriata, cu un plans nervos, Lidia S. incearca sa se rupa de trecut. La 50 de ani, dupa o viata de munca la aceeasi institutie, ca tricoteza, a ajuns acum sa locuiasca la o batrana, care a acceptat s-o gazduiasca dupa ce i-a auzit trista poveste:
Dupa ani de zile, in care am crezut ca mi-am gasit jumatatea, sotul m-a acuzat pe nedrept ca traiesc cu vecinii. Am dormit pe scari, am avut oase rupte… Mi-a taiat toate hainele in bucati, iar casa arata ca un camp de razboi. Copilul avea 9 ani si a asistat la toate scandalurile. Se ghemuia intr-un colt si striga tata, las-o in pace!'. In toiul batailor, copilul imi deschidea usa de la intrare si imi spunea sa ies ca ma omoara. Vecinii chemau politia.
Era solid, cadru militar, si nu-i puteam tine piept. Arunca mancarea gatita de mine pe scari si nu-i dadea voie copilului sa manance din mana mea. Eram bucuroasa cand mergeam la serviciu, caci acolo aveam liniste. De multe ori m-a scos politia din casa. Pe de alta parte, cand nu era beat, era cel mai bun om.' Abia tarziu a ajuns Lidia pe mainile specialistilor, la adapostul Casa Blu din Bucuresti. Acum este in process de divort, dupa mai bine de 10 ani de calvar.
Dupa prima palma, urmeaza si multe altele. Nu trebuie sa astepti, caci sunt oameni care ne pot ajuta.
