Cine ar fi crezut ca-mi voi gasi mireasa taman hat departe, intr-un sat de care nu auzisem in viata mea, unde aterizasem de nevoie, intr-o delegatie de doua saptamani?! Dar cu dragostea nu te pui, va rog sa ma credeti…

Asezarea bihoreana unde fusesem trimis – ca geolog – sa vad daca se pot face anumite prospectiuni, adica daca merita sa fie facute, era unul dintre acele catune somnoroase pe care progresul nu izbuteste sa le atinga. Exceptie facea (dupa cum aveam sa aflu) doar incaperea aflata deasupra bacaniei, unde rulau filme in zilele de marti si vineri.

M-am dus acolo singur, cu trenul. E drept ca institutul imi oferise un autovehicul, dar stiu ce inseamna pentru vertebre o aventura rutiera pe drumuri de tara, asa ca am preferat siguranta sinelor metalice. tinta misiunii mele o constituia un areal deluros, care imi fusese prezentat la Bucuresti pe o harta intocmita dupa fotografii aeriene.

Sunt slujbas al statului, iar statul nostru, cand vrea sa faca economie de resurse umane si banesti, considera ca cea mai buna echipa de lucru este cea compusa dintr-o singura persoana. Asadar, m-au trimis singur…

Daca descinzi in halta din acel catun, la apusul unei zile cam racoroase de primavara, cand cei cativa locuitori inca nu si-au aprins luminile in case, te copleseste sentimentul ca te gasesti la marginea lumii. Printre lucrurile pe care nici in ruptul capului nu le poti gasi acolo se numara hotelurile si motelurile.

Poate ca, in prima noapte, as fi dormit in halta sau prin apropierea ei, daca strainul aparut in catun, cu un rucsac enorm in spate, n-ar fi starnit curiozitatea unei batrane. Aceasta locuia singura, intr-o casa mare – si s-a oferit sa-mi inchirieze o camera pentru toata durata sederii mele, respectiv doua saptamani.

Dupa patru zile de umblat pe coclauri, mi-am dat seama ca nu era acolo nimic demn de prospectat, din perspectiva geologica pe care o avusesera in vedere sefii mei. Mai ramasesera noua zile de delegatie platita, asa ca am decis sa raman in splendidul decor impadurit si sa consider aceste zile un fel de concediu. N-aveau cum sa afle cei de la Bucuresti cat au durat investigatiile mele. Mobilul meu urma sa fie „stricat” pe toata perioada ramasa.

intr-una din zilele pe care mi le proclamasem libere, am pornit sa hoinaresc prin falnica padure submontana, care rasuna de trilurile pasarilor. Ati intalnit vreodata o zana a padurii? Eu am intalnit una!

in mijlocul unui luminis, descoperisem o cabana din busteni, plina de muschi verde, care nu parea sa fie locuita. O curiozitate infantila ma imboldea sa cercetez daca se poate intra inauntru. Deodata, din spatele cabanei a aparut o tanara de vreo douazeci si-un pic de ani, frumoasa foc, inalta, mladioasa, cu pletele castanii revarsate pe umeri. Purta adidasi, blugi si o camasa alba cu maneci scurte, inadecvata racorii de aprilie din adancul padurii.

— Intra, stapanul e plecat! mi-a strigat ea, vesela.

— Buna ziua, domnisoara!

— Ma cheama Ada. si nu mai sunt domnisoara de la paispe ani.

— Ma rog…

— Hai sa intram! Asta e cabana doctorului Irimia. Dar el nu vine aici decat vara. E pescar si vanator inrait. Vaneaza fazani si prinde mrene in Cris. Eu l-am mai ajutat cu menajul, dar nu la cosmelia asta, ci la casa din sat. E batran. Uite, ce senil! Nici macar n-a pus lacat la usa!

A deschis cu dificultate usa grea, care scartaia din toate balamalele.

M-am dus dupa ea, mecanic, irational. Parca eram doi copii care patrundeau intr-un loc atragator si interzis.

— Cu ce te ocupi in afara de… menaj?

— Sunt invatatoare.

— As putea paria ca, de fapt, esti zana padurii…

— Zana? Da, bineinteles! E „cool” sa fii zana. M-ar fi deranjat insa daca ma numeai Muma Padurii…

— Nu e cazul, te asigur!

Cabana avea, la suprafata, o singura camera, spatioasa, nemobilata, cu tot felul de lucruri atarnate in cuie batute in lemnul peretilor.

Tanara a coborat, pe niste trepte, intr-o pivnita – si m-am dus dupa ea. Eram uimit de existenta pivnitei. Ca sa vedeti ce se poate ascunde sub o padure… Subterana era alcatuita din doua incaperi, ticsite de lazi cu continut misterios. in aer plutea un miros compus dintr-un amestec de mucegaiuri, praf vechi, intuneric si mister: o mireasma de pivnita. Brusc, am avut revelatia faptului ca incalcam o proprietate privata. I-am zis tinerei:

— Draga mea…

— Deja ti-am cazut draga? Cum te cheama?

— Sorin.

— Esti insurat?

— Nu.

— Ce meserie ai?

— Geolog.

— De unde esti de loc?

— Din Bucuresti.

— Ce misto!

— Ce anume-i misto?

— Ca locuiesti in capitala. Marele meu vis e sa devin bucuresteanca.

— Nu te opreste nimic. Iar acum, hai sa iesim de-aici si sa lasam totul asa cum a fost! Mi-am satisfacut curiozitatea.

— Bine… Am parcurs impreuna drumul de trei kilometri catre catun. Parca nevoind sa se desparta de mine, Ileana m-a invitat acasa la ea, la pranz.

— Ca sa ti-o prezint pe mama! a adaugat ea.

Locuia doar cu mama ei. S-au dovedit, amandoua, foarte ospitaliere. Dupa un excelent pranz cu specific culinar local, Ada a adus vin. inainte de masa, imi daduse palinca.

in timp ce sorbeam vin dintr-o cana de lut, Ada mi-a provocat o mare surpriza, cu urmatoarea chestie:

— Sorine, ia-ma cu tine la Bucuresti! Scoate-ma din catunul asta!

M-am inecat cu licoarea galbuie. Cand mi-am revenit, am intrebat-o:

— in ce calitate sa te iau cu mine la Bucuresti?

— in orice calitate! Servitoare. Secretara. Metresa. Asistenta. Nevasta.

— Ma petesti?

— Nu arat destul de bine?

— Sincer, esti cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata.

— Ei, nici chiar asa… Sa stii ca am absolvit si o facultate. De Litere. Dar, ca sa fiu profesoara, ar trebui sa fac naveta la mama dracului, asa ca am preferat sa lucrez cu astia mici.

Bauturile isi facusera atat de bine efectul in capul meu, incat am intrebat-o pe simpatica mama a Adei, care asistase cu zambetul pe buze la dialog:

— Doamna, ce parere aveti de propunerea fiicei dumneavoastra?

Iata ce mi-a raspuns:

— E fata buna si gospodina!

Subconstientul meu, probabil, inca spera ca totul e o gluma, asa ca i-am spus doamnei:

— De acord. O iau cu mine la Bucuresti. Plecam peste cinci zile. Are destul timp sa-si faca bagajele.

Ca sa nu raman cu impresia ca reclama nu e sufletul comertului, mama Ilenei a zis asa:

— Sa stii ca are si zestre. Douazeci de pogoane de teren arabil.

Am spus:

— Ma bucur, desi nu stiu sa ar.

Da, stimati cititori, intalnirea din padure luase o intorsatura foarte serioasa. Dar eu aveam un apartament mare si pustiu, precum si un suflet mare si nelocuit, asa ca mi-am zis: „Nu mi-ar placea deloc sa traiesc o vreme, de proba, cu o tanara atat de atragatoare. E curatica si isteata. Cunoscutii mei de regn masculin ar plesni de invidie”.

— Mergem cu trenul, Ada? m-am interesat eu, ca si cum targul fusese parafat.

Ca sa-mi arate ca surprizele nu se terminasera, tanara mi-a zis:

— Ai vazut magazia aia mare din curte?

— Da…

— Nu e magazie. E garajul masinii mele. Hai s-o vezi!

Fata pe care, cand am vazut-o in padure, o consideram o tarancuta avea o superba masina de teren, nu foarte noua, ce-i drept… M-a intrebat daca stiu s-o conduc. I-am zis ca da, drept pentru care a hotarat ca va conduce ea. incepuse, deja, sa ma vare sub papuc.

N-am facut dragoste cu ea decat dupa ce am instalat-o in apartamentul meu. E nemaipomenita, va jur!

Dupa cam trei luni de concubinaj, timp in care ea nu contenise sa-si caute serviciu, mi-am dat seama ca sunt indragostit si am intrebat-o daca vrea sa se marite cu mine. A zis „da” de parca as fi intrebat-o daca si-a gasit peria de par. Ne-am casatorit in toamna anului trecut. Parintii mei s-au declarat fericiti de alegerea pe care am facut-o, dupa ce au cunoscut-o mai bine pe Ada. Mama ei nu vrea sa vina la Bucuresti, zice ca nu da viata de pe malul Crisului nici pe aia de pe malul Tamisei. coral