Nu demult, viata mea parea pecetluita. Ma vedeam alaturi de Cezara, ducand amandoi o viata indestulata, dar previzibila, cu copii, casa, masini, concedii… Nu ma asteptam la nimic spectaculos, dar uite ca nu asta era soarta mea. intr-o fractiune de secunda, totul s-a schimbat pentru mine, fiindca m-am indragostit nebuneste.

Totul a inceput intr-o vineri dupa-amiaza. Plecasem de la serviciu mai devreme decat de obicei -lucrez intr-o firma specializata in pro-grame informatice, si in domeniul asta nu prea exista „vineri scurte”; deseori nu avem nici sambete libere, toti lucram ca apucatii, si unii dintre noi parca s-au nascut in fata monitorului si tot de acolo o sa ajunga direct la cimitir…

si eu sunt la fel de innebunit dupa jobul meu, adesea ma prinde miezul noptii cu ochii-n ecran, dar acea vineri era speciala. Urma sa ma intalnesc cu Cezara, un personaj despre care va fi frecvent vorba in aceste pagini.

Cezara era prietena mea. Ne cunosteam de ani buni, mai precis din liceu, si in ochii tuturor cunostintelor comune eram sortiti unul altuia. Despre sortitul asta nu stiu ce sa va spun, adevarul e ca, pana la intamplarile ce fac obiectul scrisorii mele, nu fusesem cu nicio alta femeie, asa ca nu prea aveam termeni de comparatie. Parintii Cezarei sunt prieteni buni cu ai mei – tatii nostri au fost colegi de facultate si apoi de serviciu, iar mamele noastre s-au simpatizat si ele. Prin urmare, daca familia Donose avea un fiu, iar Petrestii, o fiica, ambii copii de varste apropiate (eu sunt mai mare cu un an decat Cezara), toata lumea s-a gandit ca si cei mici se vor intelege la fel de bine. si asa a fost: am alergat ca naucii pe plaja, in fundul gol, bineinteles, pe cand aveam doar cinci sau sase ani, apoi, pe la noua sau zece ani ne-am pus costume de baie in aceleasi concedii petrecute alaturi de ai nostri si ne-am studiat corpurile mult mai atent decat inainte, iar intr-o vacanta petrecuta doar in doi, tot la mare, dar de data asta la Vama Veche, am trecut iarasi la fundul gol. De data asta insa, cu mult mai putina inocenta infantila…

Parintii au incurajat relatia noastra. Eram amandoi studenti buni (eu am absolvit Informatica, iar Cezara, ASE-ul), ne iubeam si paream sortiti unei casnicii fericite. Ceea ce nu pricepeam pe atunci era faptul ca Cezara mi se parea idealul feminin numai fiindca nu prea avusesem ocazia sa cunosc – mai indeaproape – alte femei. In studentie am avut multe colege tare dragute care ma simpatizau, dar eu n-aveam nici timp si nici chef sa ma lansez in ceva nou. Aveam nouasprezece sau douazeci de ani si ma comportam ca un tip de peste treizeci, ma dadeam blazat si ii raspundeam plictisit prietenului meu Rares, de fiecare data cand acesta ma invi-ta la vreun chef fara a omite sa-mi precizeze ca „vin gagici tari de tot”:

— si ce vrei sa fac, mai Rares? S-o insel pe Cezara?!

— Tu parc-ai fi deja insurat! Esti nebun! De abia ai trecut de majorat si gandesti ca nea Dorel, caruia ii e teama sa nu-l prinda nevasta cand iese la o bere cu amicii!

— Hai, termina, ca la bere ies, dar asta-i altceva. 0 sa vin la chef, dar cu Cezara.

— Bravo, te admir pentru cumintenie! 0 sin-gura problema mai ramane de dezbatut: oare Cezara e la fel de cuminte?

— Lasa prostiile! Evident ca da!

Ma amageam? Important era doar faptul ca, pe atunci, eram sigur ca nimic nu se va inter-pune intre mine si fata cu care urma sa ma insor, sa fac copii, alaturi de care ma vedeam chelind, asa, ca tata… 0 viata intreaga alaturi de ea!

Ceva adevar exista in spusele lui Rares, dar atunci nu stiam cat de mare era acest „ceva”. Existau zvonuri in grupul nostru de prieteni, vorbe de genul: „Cezara a pus ochii pe pletosul ala de Dragos, il stii, chitaristul de la trupa…”, dar toate mi se pareau minciuni sau chiar strambe bagate din invidie.

Daca insa as fi fost mai atent (sau mai experimentat) si la altceva decat la limbaje de programare, as fi remarcat probabil ca anii adusesera multe lucruri noi – si nu tocmai placute – intre mine si prietena mea. Nu prea ne mai „intalneam” deloc in gusturi, orientari…

Ea tragea de mine sa mergem la nu stiu ce tampenie de film bun numai pentru adolescentii care n-au unde sa se pipaie altundeva decat intr-o sala de cinematograf si, pe de alta parte, protesta zile-n sir daca, la insistentele mele, ma insotea la un concert de jazz. Eu nu ma omoram deloc dupa chefuri, pe ea trebuia s-o smulg cu forta de la orice petrecere, eu as fi gustat o iesire la iarba verde in weekend, in timp ce ea prefera sa bantuie prin magazine sau sa schimbe ore-n sir canalele TV…

— Ma plictiseste natura! imi spunea de fiecare data cand izbuteam sa iesim pentru o dupa-amiaza in aer liber.

Unde era fata cu care nu gaseam nici-un motiv de cearta, nici macar o diferenta de pareri? Poate ca ma schimbasem si eu, nu pot nega asta, dar ea parca de-venise o alta persoana. Una frivola, obsedata de saloanele de coafura si de tot felul de toale vulgare de care se plictisea in cateva zile, numai ca sa aiba pretextul unei noi expeditii prin magazine. Noroc ca avea domnul Petrescu patru firme in judet, ca altfel toata finantarea ar fi picat pe capul meu si nu cred ca v-as mai fi scris, m-as fi sinucis demult! si ea era la fel de nemultumita de mine:

— Tu ai de gand sa umbli in blugi pana iesi la pensie? Mie mi se pare ciudat ca un tip ca tine, cu job misto, cu o cariera de perspectiva, sa arate fix ca un aurolac!

Aurolacului i se faceau si cadouri: cum prindea ocazia, imi daruia cate un sacou cu patratele viu colorate, ceva ce mi-ar fi fost jena sa pun pana si in culcusul lui Jack. Apropo, Jack e un caine Schnauzer urias si a fost un alt motiv de scandal intre mine si Cezara, care nu suporta patrupedele decat pe Animal Planet si chiar si atunci cred ca se gandeste ce haina de blana ar iesi din ghepardul care fugareste antilopa.

Dar sa nu va mai plictisesc cu neintelegerile noastre. Problema mea era ca, desi le percepeam ca atare, nu mi se pareau suficient de grave ca sa rup relatia. Dimpotriva, aveam senzatia ca ele vor disparea de indata ce vom fi casatoriti. si, ca sa-mi arat si eu „romantismul” (asa ar numi Cezara stradania prin care un barbat reuseste sa-i cumpere unei femei doua-trei kile de bijuterii pe luna), m-am decis ca momentul cererii in casatorie (cel formal, caci mai vorbiseram de mii de ori despre acest subiect) sa fie „consolidat” de un cadou pe masura: un inel de logodna.

Am strans ceva bani si, in vinerea pe care v-am pomenit-o la inceputul scrisorii mele, m-am infiintat la un magazin din centru, pe langa vitrinele caruia treceam de obicei cu senzatia unuia care viziteaza un muzeu: „nu puneti mana pe exponate” era singurul indemn care-mi venea in minte cand vedeam preturile. Dar de data asta, aveam ceva bani la mine si eram hotarat sa nu ies de acolo fara o bijuterie care s-o epateze pe Cezara.

Primul lucru pe care mi-au cazut ochii nu au fost insa vitrinele pline cu inele si coliere, ci ochii splendizi, incredibil de verzi, ai unei fete. Era chiar vanzatoarea:

— Cu ce va pot ajuta? m-a intrebat, si de data asta m-a impresionat vocea. Sincera, fara acea nuanta de politete fortata, „profesionala”. Nu stiu daca dumneavoastra credeti in genul asta de intalniri esentiale, in care din doar o privire simti ca persoana care ti se afla in fata va juca un rol important in viata ta, dar va jur ca mie asa mi s-a intamplat. Am simtit, ba nu, am stiut ca acea fata imi va schimba cu totul existenta. si cu greu am izbutit sa ma infranez si sa vorbesc pe un ton cat mai indiferent.

— Nu te supara, eu nu sunt deloc un expert in bijuterii, dar vreau sa cumpar un inel. Ceva de genul acesta… i-am spus aratand spre unul cu o montura simpla, dar eleganta.

— Cum arata fata caruia i-l veti face cadou? Culoarea ochilor ma intereseaza…

— Verzi! am raspuns fara sa ma controlez si cu privirea pierduta in ochii fetei din fata mea.

Era cel mai stupid raspuns cu putinta, caci Cezara are ochii la fel de caprui ca ai mei, dar parca vorbise gura fara mine. si nici nu mai puteam da inapoi, fata ar fi crezut fie ca sunt nebun, fie ca ii fac avansuri asa, din prima.

— Pai, daca sunt verzi, mi-a raspuns ea zambind, am sa va arat cateva inele cu smarald.

M-am albit. Smaralde? Mai lipsea un diamant cu ‘jdemii de carate, pentru plata caruia nu mi-ar fi ajuns nici doi rinichi vanduti pe piata neagra… Cred ca fata a simtit panica mea, caci a continuat:

— Avem o serie mare, sunt unele cu pietre mai mari si mai scumpe, dar nu sunt singurele. De altfel, daca imi permiteti un sfat, mie imi plac mai mult cele mai discrete.

si mie imi placeau mai mult, si asta nu numai din motive financiare. Cele cu ditamai pietroiul verzui cocotat pe montura mi se pareau cam batatoare la ochi. Dupa alte cinci minute de conversatie, in care fata imi arata inele si eu nu-mi puteam lua ochii de la ea, m-am hotarat pentru unul cu smarald si m-am usurat astfel de toate economiile mele.

Dar oare avea sa-i placa Cezarei? si -iata marea problema! – ii va veni bine? Am privit mainile fetei, si din nou ea a inteles la ce ma gandeam.

— Cum are mainile tanara careia i-l veti darui?

— De unde stii ca este vorba despre o tanara, si nu despre batrana mea mama? nu m-am putut impiedica sa-i raspund in gluma.

— E un inel de logodna.

— Aha… Bine ca stiu. Da, ai dreptate, nu e pentru mama. Iar mainile fetei respective sunt… Ca ale tale! Da, are degete suple, ca tine.

— Vreti sa-l incerc?

— De ce nu?

— E un fel de superstitie… Se spune ca nu e bine sa…

— Eu nu cred in superstitii.

— Bine. Inelul ii venea perfect si nu m-am jenat sa i-o spun.

— Se potriveste minunat cu ochii tai.

— si cu ai viitoarei dumneavoastra logodnice.

— Da, sigur… Cam asa a fost prima noastra intalnire. Am plecat nauc din magazin si m-am dus acasa, dar, dintr-un straniu impuls, m-am ferit sa le arat alor mei cadoul pe care voiam sa i-l fac Cezarei. Pe la patru m-a sunat chiar pri-etena mea:

— Ce faci? De cand esti acasa?! Credeam si eu ca, fiind vineri seara, iesim si noi in oras.

— Sigur, e o idee buna. Ce zici, trec pe la tine intr-o ora? Am si un cadou…

— Cadou? Ce te-a apucat, te-ai imbolnavit?

Asa e Cezara, glumeata… M-am grabit sa ajung la ea, fiindca mama ma tinuse de vorba si intarziasem, si uite-asa mi-am dat seama, de-abia cand eram in fata usii Cezarei, ca inelul ramasese acasa, in buzunarul blugilor cu care venisem de la serviciu. N-are sens sa va mai spun ce clipa jenanta a fost aceea in care iubita mea, zambitoare, m-a studiat cu atentie, ca sa vada cand ma decid sa ating subiectul darului promis.

— Vai, sunt un dobitoc! am sarit. inchipuieste-ti ca…

— stiu cum esti, nu insista. Vrei probabil sa spui ca voiai sa-mi faci un cadou si l-ai uitat acasa.

— Chiar asa.

— Grozav! Pai poti sa mai faci o incercare! mi-a raspuns pe un ton ofuscat inainte de a-mi inchide usa in nas, plina de nervi.

Am fugit catre casa. Era vina mea, corect, dar, pe de alta parte, ma gandeam ca o fata normala ar fi glumit pe seama zapacelii mele si nu m-ar fi repezit in halul asta.

Deci, am fugit si am tot fugit catre cadoul mult-asteptat si, pe drum, poate din cauza oboselii, am inceput sa gandesc. Ca intr-un film, au inceput sa mi se perinde prin fata ochilor toate neintelegerile dintre mine si Cezara, toate rautatile si scandalurile pe care le-am inghitit ani la rand.

„0 viata intreaga alaturi de ea? ma intrebam. Imposibil, nici martirii crestinatatii n-au patimit cat as patimi eu alaturi de ea. Nu, nu e o fata rea, problema e ca nu ne potrivim. Cred ca si ea e la fel de nervoasa cand se gandeste la mine si la nazbatiile mele… Poate e doar vina mea, ar fi trebuit sa rup de mai multa vreme, sa nu o las si pe ea sa se amageasca!”

Dupa ce am rumegat toate aceste cugetari, mi-am dat seama ca ajunsesem, leoarca de transpiratie si cu limba pana la brau, in fata blocului nostru. „Ce fac? Ma duc, iau inelul si o cer de nevasta?” Sau…

A fost „sau”. Am cumparat un buchet urias de trandafiri albi si, la fel de transpirat dupa atatea plimbari prin oras, m-am infiintat din nou la usa Cezarei. N-a fost o discutie prea placuta, dar a fost una lamuritoare. Apoi, cu alt buchet de trandafiri, rosii de data asta, m-am dus la magazinul de la care cumparasem inelul. M-a intampinat chiar fata cu ochi verzi.

— Ati venit fiindca doriti sa inapoiati inelul? m-a intrebat ea.

— Nu. Am venit inapoi fiindca nu voiam sa ti-l fac cadou decat impreuna cu un buchet de flori.

Toate astea s-au intamplat la inceputul verii trecute si v-am scris fiindca in curand implinim un an de cand suntem impreuna, eu si Ruxandra. Caci asa se numeste logodnica mea. si cand te gandesti ca totul a pornit de la un inel…

Sursa: libertatea.ro coral