News Flash:

Veronica: „Copiii se jucau in camera lor, iar eu calcam niste rufe. Radioul era deschis, dar nu ma interesa. Era vorba de niste oameni cu probleme. Pana cand a inceput sa vorbeasca Alexandru… am avut un soc cand am auzit.” De necrezut cine era barbatul. N

27 Septembrie 2017
694 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6578 RON (+0.0019)
USD: 3.9575 RON (+0.0058)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Veronica
Aveam trei copii si ma despartisem recent de al doilea barbat, cand, intr-o zi, mi-a patruns in casa vocea lui Alexandru… La radio! De atunci, nu am mai avut decat un singur gand: sa-l cunosc pe acest om caruia viata i se parea o povara. Asa am intalnit si eu dragostea…

Aveam deloc un trai usor pe atunci: lucram la o fabrica de dulciuri si castigam putin, asa ca banii nu-mi ajungeau niciodata. Cum va spuneam, in afara mea, erau trei guri de hranit: Mihaela, Bogdan si Eugen. Pe Mihaela, taica-sau – primul barbat din viata mea – nici macar n-a vrut s-o vada.

— Da’ cine te-a pus sa ramai cu burta la gura?, a strigat el la mine cand i-am spus ca vom avea un copil.
Eu oricum nu mi-l doresc si credeam ca intelegi si tu ca nu intentionez sa ma casatoresc cu tine! Aveam de ales intre o intrerupere de sarcina si a-mi creste copilul singura. Am ales a doua varianta. Copilul meu, ma gandeam, trebuie sa vada lumina soarelui. A fost foarte greu, mai ales dupa nastere, pentru ca mai mult de doua luni nu mi-am permis sa lipsesc de la serviciu. O femeie in situatia mea statuse doi ani in concediu de maternitate, iar cand a vrut sa revina, n-a mai avut unde.

Adica a venit doua saptamani, apoi seful a anuntat-o ca se fac res – truc turari si e nevoit sa renunte la o parte din personal, printre care se numara si ea. Asa ca singura solutie a fost sa-mi reiau serviciul cat mai repede si sa tocmesc o vecina sa mai aiba din cand in cand grija de fetita. Sa tot fi avut Mihaela un an si jumatate cand l-am intalnit pe barbatul cu care i-am avut pe ceilalti doi copii. Parea un om foarte de treaba, muncitor si atent. Cel mai mult m-a impresionat ca m-a luat de nevasta cu toate ca aveam un copil care provenea dintr-o alta casatorie. Marius – asa se numeste barbatul respectiv – cas tiga bani frumosi muncind in constructii.

— O iubesc foarte mult pe asta mica, imi spunea el, dar vreau sa avem si noi un copil…
Si copiii au venit, unul dupa altul, Bogdan si Eugen, doi baieti de care sotul meu era foarte mandru. Eram o familie unita si cred ca am fi fost fericiti pana la adanci batraneti daca sotul meu n-ar fi cazut in patima bauturii.

S-a intamplat din cauza colegilor lui de pe santier. Mi-a promis ca se va lasa de baut, chiar a facut niste eforturi, a fost internat si la dezalcoolizare, dar toate fara rezultat. Se lasa o luna-doua, apoi o lua iar de la capat. Devenise din ce in ce mai dezinteresat de mine si de copii, banii nu-i mai dadea in casa, iar cand ii reprosam toate astea, aproape ca ma lua la bataie.

Cu durere in suflet, m-am despartit de el, caci alta solutie n-am avut. Acum insa sa revin la momentul providential in care l-am cunoscut pe Alexandru. Copiii se jucau in camera lor, iar eu calcam niste rufe. Radioul era deschis, dar n-as putea spune ca eram interesata in mod deosebit de emisiunea respectiva. Era vorba de niste oameni cu probleme, han – dicapati, pe care moderatoarea ii tot descosea. Doi dintre ei nu mi-au atras atentia, spuneau lucruri pe care le auzi cel mai adesea la televizor de la oamenii aflati in aceasta situatie. Pe scurt, opinia lor era ca viata e frumoasa si merita traita in orice conditii. Eu nu zic ca n-aveau dreptate, dar parca textele de genul asta suna putin ridicol. Am ciulit urechile cand l-am auzit insa pe cel de-al treilea invitat, care sustinea exact contrariul.

— Cum puteti sustine, ii intreba el pe ceilalti doi, ca viata e asa minunata, cand niciun pahar de apa nu puteti sa va luati singuri?! Cand nu puteti face cinci pasi, de exemplu? Cand, pentru a la aceasta emisiune, a fost nevoie de cel putin o persoana care sa va insoteasca?
— Mai gandeste-te… i-a replicat altul. Poate ca nu ai primit suficienta afectiune din partea fa miliei, poate ca cei din jurul tau inca nu au descoperit cum trebuie sa se comporte ca sa te ajute sa depasesti acest moment greu.
— Nu e vorba de asta! Familia se comporta mai mult decat frumos cu mine. Eu nu mai sunt capabil sa le ofer absolut nimic. Am ajuns doar o povara! a replicat barbatul care-mi atrasese atentia.
Il chema Alexandru. Vocea lui era frumoasa, calda si, culmea, din ea razbatea viata. Cel putin, asa am simtit eu si m-am gandit multa vreme la barbatul acela care isi plangea soarta, dar care pe mine ma facuse sa visez. Vocea lui ma urmarea, imi puneam diverse intrebari in legatura cu el. De ce era paralizat? Cati ani avea? Cu ce se ocupase inainte? Din felul in care vorbea, parea foarte educat. I-am povestit unei prietene de la fabrica ce mi se intampla:

— Fata, ma obsedeaza un tip pe care l-am auzit la radio…
— Cum te obsedeaza? m-a intrebat colega mea razand.
— Nu mai pot scapa de amintirea lui… i-am explicat eu. Mai ales de vocea lui! Are cea mai frumoasa voce pe care am auzit-o vreodata. Dar e paralizat…
— Pai cu un paralizat ce faci? Doar nu vrei sa-ti iei unu’ din asta pe cap?!
— Nu stiu daca vreau sa mi-l iau pe cap… Dar sigur doresc sa-l cunosc…
— Pai, atunci, fa-o! Cine te opreste? m-a incurajat colega mea.
A fost destul de simplu. Am sunat la radio, am explicat despre ce este vorba si am facut imediat rost de numarul de telefon al lui Alexandru. Dar am inceput sa ezit. Sa-l sun, sa nu-l sun? Cum sa ma prezint? Cum sa-i explic de ce l-am sunat? Fiind vorba de un om cu un handicap, totul era si mai delicat. In final, mi-am facut curaj si l-am sunat. Mi-a raspuns o femeie care a parut ui mita cand i-am spus ca vreau sa vorbesc cu Alexandru, dar mi l-a dat, totusi, la telefon.

— Te cauta cineva… N-am inteles exact ce vrea… am auzit-o lamurindu-l pe Alexandru.

— Buna, Alexandru! Eu sunt Veronica! i-am spus cu vocea gatuita de emotie. Te-am auzit zilele trecute intr-o emisiune si de asta te-am sunat…
— „De asta“… Adica de ce? m-a luat el tare.

Aveam doua posibilitati: sa scornesc niste minciuni politicoase sau sa-i spun adevarul. Am ales-o pe a doua.

— Pai, mi-a placut vocea ta si ma gandeam ca poate am putea sa ne cunoastem… am ingaimat eu.

Alexandru a pufnit in ras:

— Ciudata femeie trebuie sa fii daca vrei sa cunosti un paralitic! Dar, vino, n-am nimic impotriva!

Peste cateva zile, intram in apartamentul lui Alexandru si aceeasi femeie care-mi raspunsese la telefon imi deschidea usa.

Era sora lui.

— Asadar, tu esti femeia interesata de soarta mea. Esti frumoasa, ma bucur ca ai venit sa ma vezi. In general, am putini vizitatori, mi-a spus Alexandru, zambind.

— Ei, si pana la urma de ce ai venit? m-a mai intrebat el apoi, invitandu-ma sa ma asez pe un scaun.

Sora lui ne lasase singuri.

— Cred ca mi s-a parut foarte trist ca un barbat cu o voce atat de frumoasa sa spuna ca s-a saturat de viata si ca a ajuns o povara pentru cei din jur. Nu mi s-a parut deloc drept.

— Asta este adevarul. Familia mea ma ingrijeste cu mult devotament, dar eu nu pot face nimic pentru ei. Cu siguranta, s-ar descurca mai bine fara mine. Cum sa pretind atunci ca imi place viata?

— Nu sa spui ca-ti place, dar macar sa incerci s-o privesti cu alti ochi… Mihai m-a privit zambind.

— Deci ai venit si tu sa-mi spui aceleasi lucruri, sa-mi predici ca viata e frumoasa.

Am inteles! Imi dadeam seama ca o dadusem in bara. Avea dreptate, faceam si eu o de – magogie de doi bani.

— Uite ce e, daca vrei sa ne mai vedem, inceteaza cu predicile astea! mi-a spus el cu o voce aspra.

Am dat din cap, semn ca am inteles. Nu m-am suparat, poate avea dreptate sa gandeasca asa. Si am ramas la povesti. Asa a inceput relatia noastra, cea mai frumoasa si mai stranie relatie din toata viata mea.

— Dar chiar esti o vizitatoare serioasa! mi-a spus sora lui Alexandru, care facea mereu oficiile de primire, cand am ajuns a doua oara la ei acasa.

De fiecare data, ma poftea in camera lui Alexandru, ma asezam pe un scaun si discutia se infiripa. De cele mai multe ori, inainte de orice, el ma intreba daca micutii sunt sanatosi si cum mai merge la serviciu. Ii povestisem destule si despre mine…. Ma impresionau intrebarile lui, cu atat mai mult cu cat viata mea era mai usoara ca a sa. Dar, cu toate ca ne intelegeam din ce in ce mai bine, un of tot aveam pe suflet. Mi-era ciuda ca Alexandru repeta ca s-a saturat de viata si ca, in conditiile astea, el nu mai poate trai. A sa cum v-am spus, ne-am povestit vietile si asa am aflat cum a ajuns Alexandru paralizat. Cand avea doua zeci de ani, avusese un accident auto.

— Atunci cand m-am trezit, la spital, am realizat ca nu ma pot misca. Peste o vreme, au aparut mama si sora mea si mi-au spus adevarul, cu lacrimi in ochi. Mi-amintesc ca, dupa cateva momente de buimaceala, in care nu voiam sa dau crezare celor auzite, am inceput sa plang in hohote, cum nu cred ca plansesem nici macar cand eram copil. De atunci, mi-am pierdut total gustul pentru viata… mi-a spus Alexandru. Si, treptat, traind astfel – daca viata se poate numi ceea ce mi se intampla –, mi-am dat seama ca oamenii nu merita increderea mea.

L-am contrazis imediat:

— Nu esti corect. Uita-te la sora ta, care s-a sacrificat pentru tine!
— Ea iese din discutie, ea e un fel de inger, nu poate fi comparata cu toti ceilalti. As fi fericit daca as muri, in primul rand pentru ca as elibera-o pe ea! mi-a spus el.
De cand avusese accidentul, Alexandru iesise rareori din casa. Una dintre aceste dati fusese atunci cand isi parasise ca mera pentru a merge la acea emisiune, la postul radio. Cred ca o facuse pentru ca voia ca lumea sa afle cat e de dura viata pentru un om ca el, sa aiba si alta perspectiva in afara demagogiei ieftine care se vehiculeaza in cazuri din astea. Incet, incet, incoltise in mine aceasta ambitie: sa-l scot din casa si sa-l ajut sa priveasca lumea cu ochi mai buni. Intr-una din zile, i-am marturisit si surorii lui ce intentionam sa fac. Evident, fara ajutorul ei era imposibil.

— Veronica, ne va fi foarte greu sa-l convingem sa se urce in scaunul cu rotile, nici nu vrea sa auda de el! mi-a spus sora lui.

Atunci, mi-a venit o idee. Alexandru fusese foarte bun la matematica, ina – inte de a se accidenta chiar urma o facultate de profil. Si, cum ii spusesem ca cel mai mic dintre copii, Eugen, scartaia la materia respectiva, insista sa-l aduc de doua ori pe saptamana pentru a-l medita.

— Accept cu o conditie: daca imi promiti ca mergem impreuna in parc, i-am spus, hotarat.

La inceput, n-a fost chip sa ne intelegem, Alexandru nici n-a vrut sa auda de plimbari. Motivul pe care-l invoca cel mai des era ca nu poate suporta privirile celorlalti indreptate asupra lui. Totusi, a acceptat in cele din urma, cand l-am rugat s-o faca in numele prieteniei noastre.

— Bine, am s-o fac pentru ca, intr-un fel, iti sunt dator… Vii aici de atata timp si imi tii de urat… Si, pe de alta parte, chiar vreau sa-l invat mate matica pe cel mic, asa ca accept orice conditie. Intotdeauna mi-am dorit sa pot invata pe cineva ceva…

Impreuna cu sora lui, l-am ajutat pe Alexandru sa coboare din pat si sa se aseze in scaunul cu rotile. Pasul cel mai important fusese facut. Aceasta iesire era foarte importanta si pentru el, si pentru noi, asa ca nu pot spune ca n-am avut emotii. In parc a fost mi nunat. Ma uitam la el cum redescoperea lumea, cu ce incantare privea copacii si florile. Iar fericirea lui ma facea si pe mine feri – cita. Si nimeni nu l-a privit cum se temea el, cu superioritate sau com – pasiune, nimeni nu i-a aruncat nicio privire jignitoare.

— Pentru un om normal poate suna caraghios, dar pentru mine iesirea asta a fost un test intre viata si moarte! mi-a spus el, cu lacrimi in ochi.
Apoi a rugat-o pe sora lui sa ne lase un moment singuri.

— Daca as fi intreg, te-as cere in casatorie si as avea grija de tine si de copiii tai. Dar, din pozitia mea, nu-mi pot permite luxul acesta. Sa fiu sincer insa este o datorie fata de tot ceea ce ai facut pentru mine. Mi-as dori sa petrecem mai mult timp impreuna.

Din acea zi, Alexandru s-a mutat in casa mea si locuieste cu noi, iar eu il iubesc cum cred ca doar foarte putine femei isi iubesc sotii.

Dragostea si devotamentul lui ma coplesesc, iar copiii sunt foarte fericiti ca au in sfarsit un tata pe care-l preocupa soarta lor si care le este alaturi si la bine, si la greu. Celor care m-ar putea compatimi le spun un singur lucru: eu sunt o femeie fericita, pentru ca am langa mine un OM. Pentru ca, in ciuda handicapului pe care-l are, el este mai intreg decat cei mai multi dintre noi.

Povestea de viata prezentata in acest material este fictionala. Unele intamplari sunt inspirate din viata reala, dar numele personajelor si anumite aspecte au fost modificate.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.0948 (s) | 32 queries | Mysql time :0.033391 (s)