News Flash:

Alexandru Simon, istoric: Când am început să urâm Diaspora (şi invers): Declaraţia de la Budapesta din vara anului 1989

10 Iulie 2021
2023 Vizualizari | 0 Comentarii
Alexandru Simon isoric

[…] Declaraţia a făcut un mare deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român […] E prima data cand un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii 

(Ion Raţiu, în Românul Liber (Londra), 5 septembrie 1989).

Pe 16 iunie 1989, Imre Nagy, fost prim-ministru maghiar (comunist), a fost reînhumat cu mare fast la Budapesta. După înecarea în sânge a Revoluţiei maghiare de la 1956, Nagy fusese arestat de trupele sovietice, dus în România, pentru interogatorii, şi readus la Budapesta, pentru a fi executat pe 16 iunie 1958. La acea dată, actele pentru retragerea diviziilor sovietice din România fuseseră semnate. 31 de ani mai târziu, raporturile se inversaseră. Retragerea trupelor sovietice din România fusese de facto anulată. A venit luna decembrie.

Diavolul din detalii şi căderea regelui Mihai şi a elitei româneşti de la Paris

Tot pe 16 iunie 1989, la Budapesta, intelectuali maghiari (din Ungaria şi din Diasporă) şi români (din Diaspora, eminamente cea franceză) semnau aşa-numita Declaraţie de la Budapesta, devenită publică două-trei zile mai târziu. Textul era un amestec pervers între garantarea – nevoită – internaţională a frontierelor şi dreptul – natural – local la autodeterminare. Din acest motiv, destui români par să fi semnat Declaraţia „ca primarii”, deşi de măcar trei ani, de la apariţia Istoriei Transilvaniei, în trei volume, trebuiau să ştie că nimic din ceea ce se scria şi parafa la Budapesta nu era deloc benign pentru România. În amintirea celor care au semnat (majoritatea nu mai sunt printre noi), amintim din pasajele cheie al Declaraţiei (încă destul de prezentă inclusiv pe internet1).

[…] Noi, români şi unguri, considerăm că […]: Dată fiind configuraţia hărţii etnice, soluţionarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor în sensul liberei circulaţii a persoanelor, a informaţiei şi a ideilor, în conformitate cu acordurile de la Helsinki […]. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată. Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj […].

„Lumea bună” (anticomunistă), a început să comenteze contra Declaraţiei. S-au căutat întăriri de marcă. Pe 4 iulie 1989, Mihai I a fost convins să semneze Declaraţia. Pentru destui, aceasta a echivalat cu a doua (şi marea) sa abdicare. În termen, de o săptămână cu ocazia viztei la Budapesta a lui George H. Bush  (vicepreşedintele SUA, fost şef CIA), CIA-ul a fost inundat cu date „credibile”2 asupra „atrocităţilor” comise de autorităţile române împotriva maghiarilor din Transilvania. Numărul semnatarilor Declaraţiei creştea în paralel. Câteva nume şochează: Paul Goma, Eugen şi Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Era vorba de întreaga elită francofonă a Emigraţiei româneşti. 

Diaspora „iluminată” versus lumpenii „nespălaţi”

Situaţia a părut (şi a fost) atât de aberantă încât până astăzi publicaţii şi autori care nu pot fi acuzate/ţi că susţin naţionalismul „de paradă”, nu au izbutit – sigur nu în scris – să o înţeleagă3. Motiv pentru care s-au căutat cu înverşunare „originile răului”. Două personalităţi din nucleul franco-român de bază de la Budapesta au fost împinse în faţă. Erau doi copii: Mihnea Berindei, fiul lui Dan Berindei, şi Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea (cine vrea să înţeleagă de ce mama ei nu au fost pe de-a întregul acceptată după 1989 şi cine vrea să priceapă ce gândeau soldaţii de la uşa Doinei Cornea, poate acum să o facă). 

Cu toate că lui Mihnea Berindei, i s-au atribuit puteri demoniace, inclusiv „asupra” francului elveţian4, cei doi, ambii decedaţi între timp, par să fi fost mai degrabă idioţi utili (cf. Lenin, în cultura urbană), decât „îngeri ai răului”. Şi de aceea, Ion Raţiu şi „echipa sa” (Diaspora românească nu a fost vreodată unită) au aşteptat până pe 9 septembrie, pentru a se pronunţa împotriva Declaraţiei de la Budapesta. Au fost însă singurii din afara României care au făcut-o, tot aşa cum Raţiu a fost singurul care a stat drept între minerii intraţi în parlamentul de la Bucureşti în vara anului următor, tot la mijlocul lui iunie.

La acea vreme, Diaspora românească era deja o adunătură de trădători, „partidele istorice” o strânsură de drogaţi şi de agenţi străini, iar, pe de altă parte, românii din ţară erau priviţi drept lumpeni – avant la lettre – spălaţi doar pe creier, o sumă de ţărani industrializaţi cu forţa, incapabili să vadă lumina (cea din Apus, de această dată). Românii, mai ales cei transilvăneni, fuseseră prinşi „în şpagat” şi loviţi în forţă în vara lui 1989. (Practic) Nimeni nu-l mai dorea pe Ceauşescu „şi ai săi” (urmaşii acestora promovează acum – cu profit – alte idealuri decât cele ale „marelui cârmaci”). (Practic) Nimeni nu dorea să schimbe statutul Transilvaniei, consfinţit prin Pacea de la Paris din 1947. În realitate, cele două dorinţe (legitime şi fireşti) fuseseră aşezate într-o relaţie de deplină incompatibilitate prin Declaraţia de la Budapesta. Iar totul făcuse făcut cu mâinile românilor plecaţi, fugiţi din România de teama regimului comunist.

Scuipatul dintre fraţi

Cine vrea să înţeleagă cu adevărat „plăcuţele suedeze” şi gazele de la 10 august 2018 (pentru a aminti aici doar imaginile definitorii ale ultimilor ani), trebuie să privească în urmă cu treizeci de ani. Pentru a înţelege acele vremuri şi rolul lor de astăzi, să apelăm la „logica” naţional-comunistă a anilor 1980 (folosită deopotrivă de „duşmani” şi de „prietini”). Pe 5 iunie 1989 (adică, cu 11 zile înaintea Declaraţiei de la Budapesta), trebuia să apară filmul Mircea al lui Sergiu Nicolaescu. Datorită modificărilor cerute din „Centrală”, premiera a fost amânată până pe 17 noiembrie (i.e. cu o lună înaintea Revoluţiei române). 

Într-una din scenele din film, bătrânul Mircea îi povestea lui Vlăduţ (Ţepeş) istoria domniei sale (no comment). I-a înfăţişat soarta lui Baiazid I, cel pe care, „Io Mircea”, îl învinsese la Rovine (no comment). Răpus apoi de Timur Lenk la Ankara, Baiazid a fost închis într-o cuşcă. Timur le-a dat fiilor lui Baiazid să aleagă între putere şi pierzanie. Unul, Mehmed (I) a decis să-şi scuipe tatăl. Altul, Musa (căsătorit ulterior de Mircea cu una dintre fetele sale) a hotărât să-şi sărute părintele. Satisfăcut, Timur a declarat: am pus un scuipat între doi fraţi. 

De această dată, Sergiu Nicolaescu pare să o fi „nimerit”. Sigur pentru anul 1989. Deoarece aceasta s-a şi întâmplat la Budapesta, în acea vară: a fost pus un scuipat între fraţi, între români. Până astăzi, nimeni nu l-a putut şterge. 

Alexandru Simon

Link 1: https://www.dw.com/ro/20-de-ani-de-la-prăbuşirea-blocului-comunist-declaraţia-româno-ungară-de-la-budapesta/a-4330415.

Link 2: https://adevarul.ro/news/eveniment/documente-senzationale-cia-budapesta-1989-imaginea-despre-anume-romanie-1_609e2d575163ec4271061f6b/index.html.

Link 3: https://adevarul.ro/news/eveniment/documente-senzationale-cia-budapesta-1989-imaginea-despre-anume-romanie-1_609e2d575163ec4271061f6b/index.html; https://ziare.com/pntcd/presedinte/un-deceniu-pierdut-o-generatie-irosita-romania-si-a-ignorat-cea-mai-importanta-carte-1593419.

Link 4: https://www.cotidianul.ro/isarescu-a-primit-bani-de-la-o-banca-elvetiana/

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

alexandru simon istoric
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

© 2021 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1395 (s) | 33 queries | Mysql time :0.047631 (s)