Recent, Cabral Ibacka, prezentatorul emisiunii “Ce spun romanii”, la Pro TV, a postat pe Facebook o fotografie cu mama lui, in tinerete. Comentariile postate sunt savuroase, printre cei care au scris aflandu-se si prietenii sai din copilarie, unul dintre ei afirmand “sa stii ca esti primul mulatru pe care l-am vazut in viata mea. Se intampla acum aproximativ 40 de ani, in localitatea Mosesti. Si ne-am jucat impreuna cu mai multi copii din sat”.
Vorbind despre anii copilariei lui, Cabral a afirmat intotdeauna ca a fost fericit. Totusi, intr-un articol de pe blogul sau, vedeta Pro TV a scris, la un moment dat, ca a pedepsit absenta tatalui natural din viata sa prin indiferenta.
“M-am nascut in 1977, in Bucuresti, la Spitalul 9 (da, stiu, asta explica multe).
Mama, Argentina, o gagica misto din Buzau, satul Mosesti, venita in Bucuresti la facultate (ASE). Si, venind ea aici, cu educatia primita de la parintii ei (bunicul, Dumnezeu sa-l ierte!, a fost preot), s-a indragostit de tatal meu biologic.
Tata, Alexandre, venit din Congo printr-un schimb politico-strategic de studenti, student si el, la medicina.
Si m-am nascut eu. Pe cand aveam eu cateva saptamani de viata, tata a avut putina treaba si a trebuit sa plece. Dar n-a lipsit mult, s-a intors cand tocmai implineam eu 13 ani.
Intre timp mi-l arata mama la televizor, la stirile internationale (parca prezentate de maestrul Ciurascu) se dadeau, dupa cum bine stiti, vizitele ilustrului tont (rasuceasca-se in mormint!). E, cand ajungeau in Congo aparea si Alexandre in comisia de “Hai salut!“, a fost ani de-a randul ministrul sanatatii (drept urmare am putea trage concluzia ca sistemul de invatamant romanesc functiona fara gres).
Evident ca pentru mine era un strain, dar acest mic amanunt nu l-a impiedicat sa spuna c-a venit sa ma ia in Congo. Ai mei au fost, ca de fiecare data, totalmente fair. Au zis: “Daca vrei sa mergi… du-te! Noi nu vrem sa te lasam, dar este decizia ta.”.
Si nu m-am dus. A mai stat cateva zile si a plecat. Iar.
Si au mai trecut cativa ani. In ziua in care faceam 28 de ani eram singur prin Brasov (va spuneam acum ceva luni, sunt un ciudat) m-am gandit sa-l sun. Primisem numarul cu cateva luni inainte, pe adresa Pro-ului, de la o alta ruda (pe care n-o cunosc). Si l-am sunat… auzindu-ne dupa 15 ani.
– Alo, bonjour, avec monsieur Alexandre, vous en prie.
– Au telephone.
– Salut, je suis Cabral. [liniste…]
– Alo, Alexandre?
Si am vorbit. A plans, l-am lasat, l-am pus la curent, i-am explicat una-alta, mi-a zis de fratii mei vitregi (am vreo 5 sau 6 prin toata lumea, nu-i cunosc)… in sfarsit, am comunicat cateva zile si-apoi… am lasat-o balta.
Recapitulare: a plecat cand aveam eu 2 saptamani, l-am vazut cateva zile cand am facut 13 ani, am vorbit la telefon cand am implinit 28 de ani.
Am stat de cateva ori sa ma gandesc daca-l urasc. Nici gand! M-am gandit daca l-as putea ierta. Nu cred. Si mi-am dat seama ca l-am pedepsit, in felul meu, prin indiferenta”, a mai scris Cabral.
