La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei adopta, la Cernăuţi, moţiunea privind „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). Prin decretul din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice au intrat în Guvernul României. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.
Cităm din materialul documentar al agenției Agerpres:
La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg trimitea manifestul intitulat ”Către popoarele mele credincioase” privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o federație de şase state „independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean), Transilvania rămânea în continuare în componenţa Ungariei, iar partea de nord-vest a Bucovinei, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, urma să intre în Ucraina, potrivit „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Adunarea de la Iaşi, din 6/19 octombrie 1918, a românilor emigraţi din Austro-Ungaria, a răspuns acestei manevre, în numele lor şi ”al fraţilor subjugaţi de acasă”, prin adoptarea unei Declaraţii prin care nu se recunoştea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina. Românii ardeleni şi bucovineni îşi exprimau hotărârea să lupte „prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române” notează volumul ”Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
Luând în considerare actul împăratului din 3/16 octombrie, Consiliul Naţional Ucrainean a convocat, la Liov, Adunarea Naţională Constituantă, care a proclamat la 6/19 octombrie, „independenţa” teritoriului ucrainean în cadrul Austro-Ungariei, urmând ca acesta să înglobeze Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică şi Rusia subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a produs o mare îngrijorare în rândul românilor din Bucovina.
A doua zi, la 4/17 octombrie, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria, iar 16/29 octombrie 1918, venea declaraţia de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni” la manifestul amintit mai sus, în care, exprimându-se voinţa românilor, se proclama dezlipirea provinciilor româneşti Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Bucovina de la Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.
De cealaltă parte, fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina au întreprins o serie de acţiuni. Sextil Puşcariu, care avea legături strânse cu refugiaţii bucovineni, dar şi cu factorii politici de la Iaşi, a hotărât, împreună cu un însemnat grup de colaboratori, să înfiinţeze publicaţia „Glasul Bucovine”, în care a fost publicat, în primul număr (9/22 octombrie), programul unioniştilor bucovineni, intitulat „Ce vrem”. În cadrul programului scris de Sextil Puşcariu şi adoptat la 11 octombrie 1918, se preciza: „Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne cârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti” potrivit lucrărilor „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003) şi „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol II, Ioan Scurtu).
La iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, în strânsă legătură cu evoluţia evenimentelor din Imperiu, cu acţiunile întreprinse de români în Transilvania şi faţă de ameninţarea politică şi militară a ucrainenilor, la 14/27 octombrie a fost organizată la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei româneşti. A fost adoptată o Moţiune prin care reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti”.
Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei a decis: „Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria” conform lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
A fost instituit un Consiliu Naţional, alcătuit din 50 de membri reprezentând diferite pături sociale, „spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”. Preşedinte era Dionisie Bejan. Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor şi în componenţa căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.
Abdicarea împăratului Carol I a aruncat întregul imperiu într-o stare de anarhie, teritoriul Bucovinei devenind locul de dispută între români şi ucraineni. În faţa acestei situaţii, Consiliul Naţional Român a cerut guvernului de la Iaşi să trimită de urgenţă trupe pentru a împiedica acţiunile ucrainenilor şi extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand a încuviinţat această cerere, iar la 11 noiembrie trupele române comandate de generalul Iacob Zadic au intrat în Cernăuţi. La 12 noiembrie, s-a întrunit Consiliul Naţional care a declarat că în virtutea hotărârii Constituantei din 27 octombrie, îşi impune autoritatea asupra întregii Bucovine.
La 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, la care au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. S-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei.
Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea, care s-a constituit într-o hotărâtă declaraţie de unire, subliniind caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională din 144 de ani de stăpânire străină. Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus Kwiatkowski cât şi cel al germanilor Alois Lebouton s-au pronunţat în favoarea unirii.
„Glasul Bucovinei” a salutat hotărârea adoptată: „Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinții noștri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”, potrivit „Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României”. Apoi o delegaţie s-a deplasat la Iaşi pentru a preda actul de Unire regelui Ferdinand.
Unirea Bucovinei cu Ţara a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia care a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
În fiecare an, începând cu 2015, la 28 noiembrie este sărbătorită Ziua Bucovinei. Din păcate, o parte a Bucovinei a fost ruptă din trupul țării de pactul Ribbentrop – Molotov, în 1940. A fost eliberată pentru scurt timp, între 1941-1944, fiind reocupată de sovietici până în 1991.
De-atunci a rămas în teritoriul Ucrainei.
