• Sub această idee de bază se pregătea, prin conferinţe şi publicaţii (ştiinţifice), dinspre Germania (nu dinspre Ungaria) spre România (în noiembrie 2019), împlinirea – peste nici şapte luni – a 100 de ani de la Pacea de la Trianon .
  • În acel Cluj al ne-germanilor şi ne-maghiarilor era vorba despre […] also Rumänen, Roma und diversen individuellen Zuwanderern […] (aşadar români, romi şi diverşi alţi imigranţi individuali).
  • Ideea era pregătită printr-o linie specială de studiu înfiinţată la Universitatea Babeş-Bolyai în toamna lui 2011, la finalul ultimului mandat de rector al lui Andrei Marga (http://hiphi.ubbcluj.ro/studii/licenta/turism_cultural.html). Cine crede că asemenea proiecte se fac de azi pe mâine (şi aduc rezultate rapid) se înşeală.

Şi noi ceilalţi?

A intervenit COVID-ul. Agitaţia a trebuit repede calmată în aşteptarea unor vremuri mai bune, cum ar fi toamna lui 2022, la 100 de ani de la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Mariei la Alba Iulia. „Crezul” a fost ca urmare reiterat, de germani, maghiari şi români, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, XLIII (2020), apărută la finalul anului 2021. Pe lista „azilanţilor” clujeni, mai apăreau acum explicit, pe lângă români şi romi, şi italienii şi polonezii. Măcar lecţia celui de Al Doilea Război Mondial părea să fi fost învăţată şi evreii nu erau trecuţi pe lista neagră a „sub-speciilor clujene”.

Întrucât asemenea idei şi prezentări au provocat deja groază în mediul corporatist (nedefinit de naţionalisme şi cu atât mai puţin de naţionalismul românesc), merită să ne uităm mai mult la cazul românesc (s-a demonstrat că, la nevoie, şi romii, şi italienii, şi polonezii ştiu să se apere). De decenii bune s-a răspândit bine hrănita idee a inferiorităţii istorice (genetice) a românilor în Transilvania şi în particular la Cluj, oraşul – temporar – ocupat de români. Românii nu aveau ce căuta (şi nu au ce căuta) în oraşe, cu atât mai puţin în oraşul comoară de pe Someş. Ca toate aceste imagini să prindă, era nevoie de istorie, de selectarea datelor dorite şi de eliminarea acelora neconforme. Istoria se lasă minţită frumos, dar nu minţită cu neruşinare .

Acte pierdute

Din documentele privitoare la istoria medievală a Clujului publicate de Elek Jakab în 1870 lipseau cel puţin trei acte referitoare la români: unul de la Petru de Bozyn şi Sankt-Georg, voievodul Transilvaniei (1506), unul de la Emeric Perényi, palatinul Ungariei (1509), şi unul de la Vladislav al II-lea, regele Ungariei (1510). Toate trei se mai păstrau la 1968. Nici patru decenii mai târziu, hrisovul de la Vladislav al II-lea dispăruse din arhiva clujeană.

Din raţiuni diferite, maghiarii şi românii evitaseră documentele. Pentru maghiari, actele dădeau o prea mare importanţă românilor (adică valahilor). Pentru români, înscrisurile arătau cum autorităţile ungare (adică bozgorii) îi protejau pe români. În ceea ce ne priveşte (nimeni nu este perfect), ne-a fost frică că documentele pot fi „prea naţionaliste”. Pe atunci, Clujul era numit Funariotenburg (2003). Peste mai bine de 15 ani, am adus totuşi actele la (o) lumină (Poveşti despre Cluj (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2019), pp. 11-28).

Două documente regăsite

Porunca voievodului Transilvaniei, adresată nobililor din Comitatul Cluj  a fost dată la capătul unei noi mari crize a Regatului Ungariei (1506). „Elitele someşene” nu trebuiau să se amestece în afacerile şi drepturile felecanilor. Feleacul era un domeniu regal, distinct de oraşul liber regal al Clujului, căruia îi fusese încredinţat ([…] possessio regie maiestatis Felek vocata, in metis et tenutis civitatis eiusdem adiacentis […]). Drepturile erau protejate de privilegiile date de regii Ungariei, de la Ludovic I cel Mare de Anjou (1342-1382) şi până la monarhul din acele vremuri, Vladislav al II-lea Jagiello (1490-1516) ([…] iuxta tenorem et continenciam efficacissimarum litterarum condam serenissimi principis domini Lodovici, regis Hungarie graciossarum atque eciam moderni domini nostri graciosi regis superinde confirmalium […]).

Niciunul dintre amintitele privilegii, cele de la Ludovic I şi Vladislav al II-lea, nu se regăsesc în culegerea lui Jakab (alte acte pentru Feleac şi Cluj de la Ludovic, Sigismund de Luxemburg sau Matia Corvin au fost incluse în acel diplomatariu). Niciunul dintre acele privilegii nu se mai păstrează. Au devenit probabil scrum de dinaintea apariţiei Austro-Ungariei la 1867.

Celălalt act, cel de la 1509, care a supravieţuit este – însă – cel puţin la fel de interesant precum precedentul. În numele regelui Vladislav, palatinul Ungariei, a intervenit pentru ca nici un taxator („fiscul”) din Voievodatul Transilvaniei să nu se atingă de valahii şi iobagii din posesiunea Feleac ([…] propterea volumus et vobis auctoritatem regie maiestatis qua impresenciarum fungimur harum serie strictissime mandamus quatenus, acceptis presentibus et rebus sic se habentibus, prefatam villam consequenterque Volachos et iobagiones in eadem residentes dicare et ad solucionem taxe alicuius sive subsidii instaret, in medium iobagionum regnicolarum dictarum parcium vel ipsius comitatus de Colos, artare et compellere nulla racione presumatis, sed eos, premissa antiqua eorum consuetudine, libere uti et gaudere permittatis et permitti faciatis […]). Până şi iobagii din Feleac, diferiţi de valahii din Feleac, după însăşi coroana ungară, nu plăteau alte dări decât cele datorate de valahii din Feleac oraşului Cluj.

Oraşul românesc al oraşului regesc

Feleacul era un loc în care şi pentru care se aplicau alte reguli, atât pentru români, cât şi pentru iobagii care îşi găseau scăparea aici (printre români), după cum spunea însuşi palatinul regatului Sfântului Ştefan la 1509. Mult de dinaintea publicării actelor de la 1506 şi 1509, se ştia deja că, până la 1572 toate procesele implicând clujeni şi felecani erau judecate în Feleac nu în Cluj. Se mai cunoştea că, inclusiv după acea dată, felecanii au putut intra cu săbiile în oraşul, căruia tot ei îi apărau porţile. Actele de la 1506 şi 1509 adăugau un detaliu: la baza imunităţii Feleacului stătea statutul de domeniu regal, avut de dinaintea încredinţării sale oraşului liber regesc Cluj (1367).

Iar documentul de la 1509 mai arăta ceva. Iobagii nobililor şi prelaţilor se puteau refugia în Feleac, unde beneficiau de aceleaşi drepturi şi de aceeaşi protecţie ca românii privilegiaţi de pe domeniul regal încredinţat oraşului Cluj. Se aplica principiul Stadtluft macht frei (aerul oraşului te eliberează), care era, tocmai din Germania spre Răsărit, esenţa definiţiei oraşului medieval. În cadrul domeniului medieval al oraşului Cluj, Feleacul era un „oraş de ţară”.

Mai aproape de vremurile noastre

„Urbanizarea” a avut şi costuri. La mijlocul veacului al XVIII-lea, Feleacul era rezidenţa fiscală preferată a VIP-urilor din interiorul zidurilor oraşului Cluj. Aceasta se ştia, în Ungaria măcar, încă din anii 1980 (Ádám T. Szabó, Kolozsvár és Felek adóösszeírása 1750-ből [Conscripţia Clujului şi a Feleacului din 1750] (Budapest: Eötvös Loránd Tudományegyetem, Magyar Nyelvészeti Tanszékcsoport Névkutató Munkaközössége 1983), pp. 96, 102). Drepturile românilor erau utile pentru maghiari şi germani. Secolul – naţionalist şi modern – al XIX-lea a schimbat însă multe raporturi şi percepţii pe aici.

În România Mare, regăţenii, mândrii de Transilvania lor, au constatat că obiceiurile pe aici erau cam „dâmboviţene”. Feleacul avea aceeaşi densitate de crâşme (cam una la 200 de locuitori) ca Ferentariul (Victor Lazăr, Clujul (Bucureşti: Cultura Naţională, 1923), p. 71). Politicos spus, Feleacul era un […] sat mare românesc, care avea şi în 1921 o şcoală cu un singur învăţător, dar în schimb douăsprezece cârciumi […]. Nu era un caz românesc unic în Ardeal.

Această imagine din urmă ne duce la o întrebare, prea adesea evitată. Ce ne dorim? Respectul arătat tocmai în documentele administraţiei regale ungare (din Evul Mediu) sau căderea consemnată de către însăşi autorităţile româneşti (din secolul al XX-lea)? }ntrebarea este simplă. O dată răspunsă, nu se va mai putea vorbi despre Clujul ne-germanilor şi ne-maghiarilor.

Alexandru Simon