Filozofia de viață a lui Ion Țiriac a virusat ecranele românilor în toate felurile în ultimii 30 de ani. Epoca filozofiei Țiriac a dus oamenii la sparanghel. Asta susține Costi Rogozanu, într-un editorial, după ce miliardarul i-a luat apărarea prietenului său, magnatul neaml Clemens Tönnies, proprietarul imensului abatorului unde 1.000 de români cu COVID-19.
Principala întrebare pe care nu și-o pune Ion Țiriac despre propria biografie și evoluție este: dacă eram azi un băiat sărac din familie de muncitori din România, aș fi reușit măcar să ies din cartierul meu? Țiriac pomenește de zilele grele ale copilăriei în România anilor 50 și sunt impresionante. Însă copilul Țiriac, așa sărac, atunci a avut o șansă, o rețea socială care l-a scos în față. Așadar, la întrebarea ”un Ion Țiriac copil astăzi ar fi reușit să scape de sărăcie și chiar să joace tenis?” răspunsul meu ar fi: mai mult ca sigur că nu. Și cred că e și al lui Ion Țiriac, are atâta inteligență cât să nu se autogratuleze și când o fi singur în fața oglinzii.
Țiriac este această contradicție mergătoare. S-a ridicat de jos și a luptat cât a putut, la el în țară, în utlimele 3 decenii, pentru o lume cât mai puțin primitoare pentru copii de condiție modestă, așa cum era el. Filosofie de tip Dallas De când l-am văzut prima oară la televizor omul propunea o viziune de tip Dallas (serialul) asupra lumii. Juca rolul unui american plonjat în vastele domenii postcomuniste. Îl auzeam dând lecții despre muncă și succes în afaceri. Asta în timp ce în jurul meu, în anii 90, oamenii munceau de spărgeau și în jurul lor se prăbușeau toate. Ceva însă creștea totuși.
Era acea filozofie dură, darwinistă, promovată și de Țiriac și de alții: cel mai puternic învinge, muncești și vei avea și alte bălării. Prin ”muncă” toți ăștia se refereau la altceva. La acel ”ceva” numit călărirea sărăciei, stoarcerea ei pentru bani. Știu că poezia oficială e că oamenii au fugit din țară din cauza politicienilor. Am mai spus-o și o repet. Politicienii sunt și ei pe acolo, însă o cauză clară, desprinsă din observație directă, e că tocmai stilul de stoarcere a mâinii de lucru fără milă a alungat oamenii din țară.
Patronul român se vaietă că ar fi ”victima” politicienilor. Nu e victimă, a stat la aceeași masă a puterii și a făcut prăpăd într-un capitalism complet dereglementat. Dereglementat pentru fraierime. Mereu conectat pentru business de tip cowboy a la Țiriac. Pentru mine, esențialul caracterului său public (vorbesc aici strict de un construct mediatic pe care el și fanii lui de prin presă l-au construit) este toată tevatura cu casa din Primăverii. Stai peste un deceniu acolo plătind statului o chirie modică (ceva peste 200 de euro), după ce ți-o dă statul ”pe protocol”, și faci scandal după ce ți se ridică prețul la un nivel corect pentru ce e Bucureștiul imobiliar azi. Asta în condițiile în care mai și faci businessuri în domeniu, mereu facilitate de un dineu sau prietenie politică (că dacă mă apuc eu sau alt ”particular” să fac bloc în pădurea de la Băneasa nu cred că scap fără cătușe).
A plătit în Primăverii cât plătește azi un student pe o garsonieră confort 3 în Cluj. A obținut dreptul de a-și face cartiere prin București în locuri în care în mod normal trebuiau protejate păduri, spațiile de respirație. Sigur că nu singurul, el e unul dintr-o suită de privilegiați. Un privilegiat smart care întotdeauna s-a plâns în timp ce era privilegiat. A fost descoperit cu averile în Panama și a replicat cinic pe la televiziuni că e legal și asta e. Țiriac a cerut mereu politică probusiness. Și statul român i-a oferit-o din plin în timp ce el se smiorcăia public neîncetat. A obținut ce a vrut, nu a fost deranjat niciodată cu o taxă sau cu vreo interdicție de construcție. Nici el nici ceilalți ca el. Și, da, tot timpul a fost la mesele la care trebuie. Încă de la începuturile mediatice împreună cu Adrian Sârbu, Țiriac așa ne-a fost vândut: românul global colonizator care vine și aduce filozofia prosperității.
