Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, mărturisește că pur și simplu nu are timp de viață personală, este dedicat muncii 24 de ore din 24.
Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, a fost una dintre figurile extrem de vizibile în ultimii doi ani, dar în ciuda faptului o țară întreagă îl știe prin intermediul meseriei sale și se află constant în fața camerelor acesta este o persoană foarte discretă când vine vorba de viața personală, ba mai mult extrem de puține informații au ieșit la suprafață despre el. Ce se știe despre partenerele lui Raed Arafat și de ce nu are soție.
Tot timpul în lumina camerelor de televiziune, tot timpul “în gardă” pentru a oferi declarații fie zi, fie noapte în cazul incidentelor de la nivel național, tot timpul pe buzele jurnaliștilor, însă doar viața sa profesională este arătată publicului.
Fiind o meserie complexă, care cere multă decență, seriozitate și apariții impecabile în orice moment, Raed Arafat a fost atent de fiecare dată ca atenția cetățenilor să fie îndreptată către ceea ce contează cu adevărat atunci când se află în fața lor, lucru pe care publicul a putut deja să îl înțeleagă de-a lungul timpului.
Cu toate că pare o carte deschisă când vine vorba de carieră și de importanța poziției sale în funcție ale statului, asupra lui Raed Arafat planează totuși un semn de întrebare în ceea ce privește relația sa amoroasă. Are șeful DSU o soție? Ce se știe despre viața privată a lui Raed Arafat? Cât de discret poate să fie acesta? Are copiii? Cine sunt urmașii lui Raed Arafat? Ei bine, nu în urmă cu mult timp acesta a răspuns întrebării care se află de ceva vreme pe buzele oamenilor care îl urmăresc.
Raed Arafat este un medic român de origine arabo-palestiniană, originar din Siria, mai exact în capitala Damasc. S-a specializat în anestezie-terapie intensivă și la noi în țară a devenit șeful Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU). Acesta a crescut în Nablus, al doilea oraș ca mărime din Cisiordania, iar la vârsta de 16 ani viața sa a luat cu totul o altă turnură. Mai exact, în anul 1981 a emigrat în România pentru a studia medicina, aici unde avea să-și construiască un viitor, scrie a1.ro.
“Sunt o mie de răspunsuri care se pot da, dar uite aşa, simplu, pentru că era imposibil să combin lucrul pe care eu l-am făcut ani de zile cu o viaţă personală care să fie dedicată unei familii. Nu poţi să ai familie şi să ai în acelaşi timp o muncă în care eşti implicat 24 din 24, la maxim. Asta e părerea mea, plus că nu s-a întâmplat. La noi în familie, tatăl meu a fost însurat la 47-48 de ani. Suntem doi fraţi şi o soră. Fratele a fost subinginer, iar sora este medic. Eu am mers după pasiune, după muncă şi după dedicare totală la această activitate. Un concediu adevărat am avut ultima dată în 2004″.
“Nu regret şi fiecare chestie are un aspect pe care trebuie să-l înţelegi: pentru a face asta, trebuie să renunţi la asta, pentru a face un lucru, trebuie să scazi un alt lucru. Asta înseamnă să duci o pasiune până la capăt şi să o duci continuu, cu acelaşi nivel de pasiune, să nu o scazi.” Nu a fost totdeauna singuratic, a avut un prieten necuvântător, dar a fost nevoit să îl dea unui prieten: “Am avut un câine, până a început să-mi facă o figură în stradă… Eu îi dădeam de mâncare, îi dădeam apă. La un moment dat, câinele a început – şi l-am prins făcând asta… Unii îmi ziceau în stradă – la Mureş era, la Sângeorgiu de Mureş: De ce nu-i dai câinelui apă şi mâncare, când eşti plecat? Pentru că plecam dimineaţa, mă întorceam seara foarte târziu, uneori plecam într-o misiune cu elicopterul noaptea şi uneori nu veneam decât a doua zi, pentru că nu puteam să ne întoarcem, deci asta a fost… lucram cu Transgazul, cu elicopterul Alouette atunci şi niciodată nu ştiai ce se întâmplă.
Şi câinele cerşea apă şi mâncare de la vecini. Cum trecea cineva pe stradă, lua castronul, îl ţinea şi se plimba la gard, de faţă cu toţi, să le arate că nu are mâncare! Era clar. Adică câinele suferea. El era în grădină, totuşi, dar cu toate astea, era foarte greu de ţinut şi l-am dat unui coleg care l-a dus la ţară ca să crească bine acolo. Era un lup alb, era superb, dar… nu mergea! Deci, am încercat, să ştiţi, inclusiv câinele n-a putut să… Se plângea, să ştiţi.“, a mai spus el
