Alexandru a fost frizerul preferat al protipendadei comuniste a anilor `70 -`80: prim-secretari, generali, rectori, artişti, scriitori, sportivi, crâşmari, toţi i-au trecut prin mână. Însă, de-a lungul vieţii a fost mereu lovit de ghinioane: i-au murit patru soţii şi, după 1990, cu gândul la o pensionare timpurie, şi-a încredinţat actele unei persoane.
Din păcate, acesteia i s-a spart maşina – dispărând şi dovada locurilor sale de muncă! Acum, frizerul trăieşte dintr-un ajutor de 142 de lei, primeşte mâncare de la Primărie şi e găzduit la călugării franciscani, de unde va fi evacuat, fiind dator la utilităţi!
Frizerul: „Toţi oamenii Clujului care însemnau ceva veneau la mine”
La cei 73 de ani ai săi, Magyari Alexandru – sau mai simplu dl. Sanyi – este la fel de vesel ca-n perioada lui de glorie, deşi deasupra capului său atârnă acum sabia lui Damocles. Îl întâlnesc, la locuinţa unui prieten, situată pe malul Someşului. Are asupra lui geanta, cu tot instrumentarul necesar exercitării meseriei şi, asemeni lui Figaro din celebra operă, este de o vioiciune intelectuală demnă de invidiat: cunoaşte bine de tot majoritatea personalităţilor clujene din secolul XX, inclusiv pe cele care şi-au continuat vieţile şi carierele până astăzi.
Începe acesta, zâmbindu-mi complice, ca un actor care-şi cunoaşte perfect puterile de seducţie:
„Am tuns, în aproape şaizeci de ani de meserie, toată „crema” Clujului. Asta după ce părinţii, croitori de meserie, văzând că nu vreau să merg pe urmele lor, m-au trimis, în 1963 – după ce-am absolvit clasa a opta – ca ucenic-frizer la Cooperativa „Igiena”. Şi, după anul de calificare, am ajuns să muncesc de-a lungul anilor în următoarele frizerii: cea din Piaţa Cipariu, în unitatea de lângă Operă, în cea de pe fostul Bulevard Lenin – vizavi de „Sora” – în frizeria de la Gară şi în cea de la Complexul „Mercur”, din Gheorgheni, însă doar când personalul era plecat în concedii.”
Arată apoi că, fiind o fire independentă şi boemă, după 1990 n-a mai vrut să se încadreze într-un colectiv şi s-a gândit să-şi facă meseria pe cont propriu, aşa că s-a apucat să lucreze pe bază de comenzi telefonice, venite de la cunoştinţe… Şi avea, har Domnului, destule! Explică el, bombându-şi puţin pieptul, cu mândrie:
„Printre personalităţile Clujului pe care le-am tuns, încă din tinereţile mele, se numără istoricii Constantin şi Hadrian Daicoviciu, dar şi fostul prim-secretar al „judeţenei” P.C.R – Mocuţa, împreună cu fiu-său, Tibi.
Nu au lipsit de la mine nici artişti, precum: Dumitru Fărcaş, Florin Piersic, violonistul Alexandru Ţitruş, actorii Gelu Bogdan Ivaşcu şi Vadasz Zoltan, cântăreţul de muzică populară Dumitru Sopon, dar şi fotbalişti, cum ar fi doctorul Mircea Luca, „Uţu” Moldovan, Petru Emil, Zoltan Ivansuc, Gyuri Solomon – cu toţii de la „U” sau mari boxeri – Joska Mihaly, Vasile Mârza, „Ţiţi” Turei, Ion Chendrean, fraţii Ursu, Iosif Hercz, fraţii Paris şi Remus Cozma, fostul vicecampion mondial Paizs Miki, împreună cu taică-său, luptătorii Gelu Ursu – „Macu” şi Truţă, ca să nu mai zic de marele campion de ciclism Gabriel Moiceanu.
Şi pe boemii şi golanii Clujului i-am tuns, pe gratis, însă acum îmi vin în minte doar două nume: Nicu Brătescu şi Papazu.”
Îşi aminteşte, de asemenea, că printre clienţii săi fideli se numărau şi generalii Armatei române, precum Dragnea, Ungureanu, Topliceanu, Manta, Haupt, dar şi cunoscuţi poliţişti ai Clujului: Călugăru – de la Caziere, Peşteanu, Munteanu, Teglaş – de la Poliţia TF. „Iar cu ultimii trei nu se poate să mă întâlnesc prin Cluj şi să nu-mi dea de băut” – adaugă el, cu o lucire de bucurie în ochi.
„Actele care îmi atestau anii de muncă au fost furate”
Brusc, omul aflat în faţa mea se întristează. Îmi mărturiseşte că a avut patru soţii – dintre care trei legitime – şi toate i s-au prăpădit, în cele mai tulburătoare împrejurări:
„Prima, Eva, a murit într-un accident de maşină. A doua, Marika, a murit de la o boală de plămâni. Iulia, a treia soţie, a intrat în pârnaie şi, când s-a întors, a vândut garsoniera unde stăteam eu şi a fugit în Ungaria, unde a şi murit. Iar cu cea de-a patra, Vilma Vitan am stat 24 de ani, dar a murit şi ea în urmă cu trei ani. Un lucru e limpede: n-am avut copii cu niciuna dintre ele, dar la două dintre ele le-am crescut copiii.”
Îmi spune că, de asemenea, o dată, pe vremea lui Ceauşescu, a căzut „la înghesuială” – cu o complicitate, la furtul unui casetofon. Râde, încântat de întâmplare: „Am făcut doar trei săptămâni, din cei doi ani de condamnare, asta pentru că s-a nimerit să fiu graţiat de Ceauşescu!” Dar – arată el – după această ieşire din penitenciar nu i-a fost deloc uşor, fiindcă a intrat, automat, încă o dată, pentru parazitism: „Eram tuns chilug şi pentru că nimeni n-a vrut să mă angajeze, aşa că m-au "ascuns" iarăşi, de data asta pentru câteva luni!”
Îl rog apoi să-mi relateze povestea legată de incredibil de mica lui pensie. La care, omul, îşi scoate cuponul din portofel şi mi-l arată: „142 de lei, atâta iau în fiecare lună, bani din care trebuie să plătesc utilităţile locuinţei unde dorm, aparţinând călugărilor franciscani – şi-n plus, să mai şi trăiesc fiindcă, primesc doar o masă pe zi de la Primărie.
Cu plata utilităţilor, din păcate, sunt dator pe o perioadă de un an şi jumătate, aşa că zilele viitoare voi fi aruncat în stradă, neavând altă sursă de venit decât mici sume de bani din pe care le obţin de la prietenii pe care-i tund. De asemenea, cu acest prilej aş face şi un apel, prin dumneavoastră: nici televizor nu am şi seara nu fac altceva decât să stau întins în pat şi să mă uit pe pereţi! Poate că se va găsi cineva să îmi facă unul cadou, chiar dacă vechi şi amărât…”
Apoi,în continuarea relatării mă lasă, efectiv, cu gura căscată. Arată el: „De ce iau atât de puţini bani? Să vă spun: am vrut să mă pensionez anticipat, după 1990, având deja ceva ani de muncă la activ – ca să pot tunde, mai departe, la „negru” – aşa că i-am dat unei doamne psiholog, femeie „bazată” şi cu mare influenţă, toate actele mele.
Însă, aceasta şi-a parcat maşina pe strada Pavlov şi nişte hoţi i-au spart-o, furându-i geanta în care se aflau bunurile ei – dar şi toate actele mele, obţinute cu mare greutate de pe la locurile de muncă pe unde m-am perindat de-a lungul anilor. Culmea, ei i le-a adus un individ şi i le-a înapoiat, contra cost, în schimb, mie, care nu mai locuiam pe adresa din acte, se pare că nu m-a găsit!
Aşa că am rămas cu o mare pierdere şi de atunci, luat de val, nu am mai avut energia să-mi refac dosarul, rămânând aşa, cum mă vedeţi.” Iar, la finalul discuţiei noastre, îl întreb totuşi cum consideră, în câteva cuvinte, că a fost viaţa pe care a trăit-o. La care omul se scarpină în cap şi mărturiseşte, cu aceeaşi sinceritate dezarmantă:
„Am avut un mare ghinion în existenţa mea, fiindcă n-am putut recupera nimic: nici case, nici neveste! S-au dus toate pe apa sâmbetei. Cu toate astea, iubesc în continuare viaţa, prietenii mă susţin şi ei, deşi societatea m-a respins, pentru că, iubind libertatea, n-am vrut să muncesc în mod organizat, să mă înregimentez. Totuşi, sunt singur pe lume fiindcă n-am fraţi, n-am mătuşi, n-am copii, n-am pe nimeni. Doar – cum v-am spus – am crescut copiii a două din soţiile mele, dar şi aceştia m-au uitat complet!”
Sorin Grecu
