România s-a putut mândri, până la mijlocul anilor 2000, cu una dintre cele mai importante producții de diamante sintetice din lume. La sfârșitul anilor 1970, în țara noastră a fost construită cea mai mare uzină de diamante sintetice din Europa de Sud-Est. Înainte de Revoluție, ne situam pe locul 3 la nivel modial din punct de vedere al calității pietrelor prețioase și pe locul 4 privind cantitatea produsă.  Însă ca multe alte companii de stat, după Revoluție soarta fabricii ”RAMI Dacia” a fost pecetluită. Compania de stat a fost privatizată, iar în urma acestui proces, pe terenul pe care fusese amplasată a apărut un parc de distracții care și-a găsit și el sfârșitul după doar câțiva ani de funcționare.

Fabrica ultrasecretă de diamante a lui Ceaușescu, construită cu ajutorul tehnologiilor ”furate” de spionii români

Ideea construirii unei fabrici de diamante i-a venit lui Nicolae Ceaușescu după o vizită, alături de soția sa, la Kremlin, în 1970. Conducătorul Uniunii Sovietice de atunci, Leonid Brejnev, i-a invitat pe cei doi la o plimbare în apropierea Moscovei, într-un loc ultrasecret. Acolo se afla o fabrică de diamante. Fascinat de pietrele prețioase, dictatorul român și-a dat seama cât de importante ar putea fi pentru industria românească, respectiv pentru forarea după petrol și gaze, care se efectua cu ajutorul unor mașinării cu diamante pe cap.

În 1975, Ceaușescu îi ordonă consilierului său personal și în același timp director adjunct al DIE (Departamentul de Informații Externe), Ion Mihai Pacepa, să demareze construirea unei fabrici de diamante.

Ion Pacepa scrie în cartea sa ”Orizonturi roșii”, publică în 1987, la 10 ani după fuga sa din România: ”În 1975, Ceauşescu mi-a ordonat să obţin tehnologia şi echipamentul pentru producerea diamantelor sintetice, iar după doi ani i-am prezentat mostre de diamante, obţinute experimental într-o instalaţie-pilot. Încântat, Ceauşescu mi-a ordonat să construiesc o fabrică pentru a produce în secret diamante sintetice în România.”

Pentru a obține tehnologia necesară, Pacepa trimite spioni extrem de bine pregătiți în fiecare dintre cele trei țări în care se produceau pietrele prețioase: SUA, Suedia și Uniunea Sovietică. Cei care au obținut cel mai repede datele necesare au fost agenții trimiși în Suedia: lt. Alexandru și gen. Sârbu. Primul dintre ei a făcut naveta în țara nordică timp de 2 ani de zile, până a reușit să convingă pe cineva să îi vândă planurile tehnologiei.

Acel ”cineva”, botezat de lt. Alexandru ”Cap Pătrat”, i-a furnizat românului toate datele necesare. Lt. Alexandru a reușit chiar să îl convingă pe suedez să îi furnizeze două prese care transformau carbonul la presiuni de mii de atmosfere.

Uzina a fost construită, contrar practicilor comuniste de autoglorificare, într-o clădire veche de pe Bulverdul Timișoara din Sectorul 6 al Capitalei, pentru a nu ”bate la ochi”.

”În toamna anului 1977, uzina era în probe tehnologice, iar la începutul lui 1978, a început producţia indistrială pe scară largă. Când Elena a văzut primele mostre de diamante sintetice, a făcut ochii cât cepele şi a cerut imedit ca un borcan plin cu diamante sintetice să fie pregătit pentru aniversarea a 60 de ani de la naşterea lui Ceauşescu, 26 ianuarie 1978”, mai scrie Pacepa în ”Orizonturi roșii”.

Uzina a fost denumita “RAMI Dacia”. Numele ei vine de la “Regia Autonoma a Ministerului de Interne”. Calitatea impresionantă a diamantelor produse la București a făcut din RAMI Dacia un adevărat izvor de bani pentru regimul comunist.

În surt timp, România a devenit al treilea producător de diamante sintetice din lume, din punct de vedere al calității acestora și al patrulea din punct de vedere al cantității produse. Ulterior și în alte țări din fostul bloc sovietic a fost demarată producția de diamante sintetice, însă în niciuna dintre ele nu s-a obținut calitatea pietrelor obținută la fabrica RAMI Dacia.

Apogeul uzinei a fost atins la jumătatea anilor 1980, când se produceau 20 de milioane de carate pe an, la o valoare nominală de 12 dolari/carat. Astfel, se obțineau 240 de milioane de dolari numai din exporturile oficiale. Chiar și în aceste condiții, spre finalul regimului comunist, Ceaușescu a renunțat să mai investească în ”Copilul Securității” – așa cum era denumit proiectul – fiind mai degrabă ocupat să achite datoria externă a României. Însă competitorii de pe piața diamantelor sintetice au continuat să investească în tehnologie, iar costurile de producție deveneau tot mai mici.

Privatizarea RAMI Dacia a costat 8,4 milioane de euro

Societatea a fost subordonată Ministerului de Interne până în anul 2005, când a fost preluată de AVAS. În decembrie 2006, compania RAMI Dacia a fost privatizată, Asociația Salariaților preluând pachetul de 100% din acțiuni de la AVAS. Tranzacția s-a ridicat la 8,4 milioane de euro și a fost împărțită astfel:

4,5 milioane de euro – pachetul de acțiuni

2 milioane de euro – investiții de dezvoltare

un milion de euro – capital de lucru

830 de mii de euro – investiții în mediu.

În 2004, producția de diamante a fabricii scăzuse la puțin peste 6 milioane de carate de diamant sintetic, iar în 2005 ajunsese la 2,7 milioane de carate. La nivelul anului 2006, circa 70% din cifra de afaceri a companiei era reprezentată de producția de diamante, iar restul de fabricarea de produse abrazive.

Parc de distracții, în locul fabricii de diamante

Odată cu privatizarea RAMI Dacia, o parte dintre clădirile uzinei au fost închiriate diverselor firme, angajații au fost disponibilizați, iar utilajele au ajuns la fier vechi. În 2011 pe locul fostei fabrici a fost inaugurat un parc de distracții – Terra Park – după o investiție de aproximativ 5 milioane de euro. Controversatul om de afaceri Răzvan Petrovici este asociat unic al companiei care deține parcul de distracții – World Park SRL – iar Doina Gangoe, fostul director general al RAMI Dacia și, ulterior, președinte al Asociației Salariaților, este director.

La inaugurarea parcului de distracții au participat Nadia Comăneci, Elena Udrea, dar și fostul primar al orașului Chicago, Richard M. Daley. Ulterior s-a constatat că parcul nu reprezenta un punct de atracție pentru bucureșteni, numărul de vizitatori fiind cu 70% mai mic decât cel preconizat în studiul de fezabilitate. În 2014 a fost închis, iar activele au fost scoase la vânzare.

Acum, tot ce a mai rămas din Terra Park sunt desenele tematice colorate de pe clădirea principală a parcului. Accesul în incintă se face pe o stradă aflată între o benzinărie și o firmă de închiriere mașini. În parcarea dedicată altădată vizitatorilor parcului sunt acum ținute mașinile unor companii. Atmosfera este dezolantă de cum pășești în zona respectivă. Peste tot sunt plante uscate ieșite din asfalt, iar din loc în loc găsești bucăți rupte de gard aruncate la întâmplare.

Unul dintre angajați, fiindu-i teamă parcă să îmi dea mai multe detalii, îmi mărturisește că a auzit de existența fabricii de diamante.

Bărbat: ”Știu doar că a fost fabrică de diamante, nimic mai mult. Nu pot să vă spun altceva. Noi suntem prea mici să vorbim. Dacă nu ne facem treaba ne dă afară. (…) De vreo 7 ani nu mai funcționează parcul. Tot ce era în el a fost vândut”.

În același timp, un coleg de-al său încearcă să îl determine să tacă, iar pe mine mă invită să părăsesc locația, proprietate privată: ”Spune-i că e închis și gata! Ce stai atât la vorbă?”

  coral