De cand m-am maritat, adica de la 24 de ani, si pana de curand, toata viata mea s-a invartit in jurul soacrei mele, din cauza careia aproape ca ajunsesem sa-mi doresc sa mor! Atatia ani chinuiti!

Am crezut intotdeauna ca, atunci cand faci o greseala, ea se va intoarce, dupa un timp, impotriva ta; am crezut mereu ca orice moment de fericire se va transforma intr-unul de suferinta, ca orice alegere pripita se va razbuna. Evident, am crezut ca exista o lege a compensatiei si ca roata destinului se intoarce atunci cand te astepti mai putin.

Eu mi-am dorit, de copil, sa fiu independenta. Mi-am mai dorit sa nu port pe umeri responsabilitati, sa nu adun in suflet reprosurile si resentimentele persoanelor care mi-au fost dragi. Toata viata am simtit nevoia sa fug intr-un spatiu al meu, in care sa nu fiu deranjata de nimeni si in care sa imi gasesc un drum propriu, o intimitate a mea imposibil de distrus. In mare masura, am reusit sa-mi implinesc idealul, chiar daca a fost insotit de nenumarate mustrari de constiinta. Insa de curand a trebuit sa fac fata unei situatii in fata careia m-am trezit total dezarmata si neputincioasa. Numai Dumnezeu si vointa inimaginabila de care am fost capabila m-au ferit sa ajung in pragul nebuniei Am sa va povestesc de indata totul, pe-ndelete…

M-am nascut si am copilarit la Timisoara. Parintii mei nu au fost oameni instariti, insa s-au straduit, fiind si singurul lor copil, sa nu duc niciodata lipsa de nimic si mai ales sa fac o scoala. Am absolvit Facultatea de Mecanica din oras, dupa care, avand o medie foarte buna, am avut de ales din mai multe repartitii, printre care si una la Bucuresti. Voiam din tot sufletul sa merg in Capitala, tocmai din dorinta mea de independenta absoluta. Parintii mei, initial, s-au opus:

— Ce sa faci tu acolo, fetito, unde nu cunosti pe nimeni? Mai bine stai aici, ne ai si pe noi aproape, te mai ajutam cu ce putem… se ruga mama de mine.

— Uite, Catalino, eu am cateva relatii la care voi apela pentru tine… Ai putea sa faci cariera foarte buna si in Timisoara, ce-ti trebuie tie Bucurestiul, ca sa te departezi atat de mult de familia ta? insista si tata.

Insa eu, nu si nu… Aveam douazeci si trei de ani pe atunci si voiam cu orice chip sa parasesc orasul natal, care mi se parea plictisitor, si sa-mi incerc norocul in Capitala. Am plecat, asadar, fara niciun regret de langa ai mei, promitandu-le ca ne vom vedea cat de des voi putea.

In Bucuresti, dupa ce mi-am luat in primire postul de inginer mecanic la o intreprindere cunoscuta, m-am instalat intr-o garsoniera cocheta, pe care am inchiriat-o de la o batranica, pe un pret de nimic. N-am stat insa prea mult timp in garsoniera.

Dupa un an, m-am casatorit cu un coleg de serviciu. Ar fi fost barbatul ideal pentru mine daca n-ar fi avut un mare defect: o mama rea si capricioasa. La inceput, nu mi-am dat seama ca are o fire insuportabila si am incercat sa ma apropii de ea, mai ales ca urma sa locuim impreuna. Primul indiciu l-am sesizat imediat dupa nunta, la o masa in familie, cand soacra-mea mi-a studiat felul in care mancam. La finalul mesei, mi-a zis plescaind din buze, dispretuitor:

— Octavian nu mi-a spus ca stii sa mananci si sa folosesti tacamurile asa de frumos… Felicitari, draga!

Nu i-am raspuns. Aflasem de la Octavian ca provenea dintr-o familie de aristocrati, ca scaparase inainte de nationalizare si ca nu-i convenea deloc ca nora ei era o amarata venita din provincie. Probabil ca, in mintea ei, ma credea chiar de la coada vacii.

Jignirile au inceput sa curga inca din primele zile, cand m-am mutat in casa ei. Nu ma lasa sa mut de la locul lui niciun obiect. Uneori, cand stergeam praful si aranjam din greseala lucrurile altfel, venea la mine si-mi reprosa:

— Catalina, te rog sa nu-mi faci dezordine prin casa… Sfesnicul de argint de la tata sta numai sub oglinda venetiana primita de la tanti Veronica. Iar de caseta aia cu inscriptii nici macar sa nu te atingi, ca acolo sunt lucruri de-ale mele personale…

stia tot ce se intampla in casa si era mereu prin preajma lui Octavian, pe care intotdeauna il agasa cu posesivitatea ei exagerata. Cand inspecta frigiderul, nu lipseau constatarile:

— Octavian, tu de ce nu ai decat un singur fel de mancare? Sotia ta nu stie sa gateasca?

Cateodata, fara pic de rusine, ii spunea sotului meu, cu mine de fata:

— Am cunoscut o familie de doctori care au o fata foarte draguta, studenta si ea tot la Medicina. Nu vrei sa ti-o prezint si tie?

Octavian incerca sa o bage cat mai putin in seama, la fel si eu, dar ea nu suporta sa fie ignorata. Voia sa stie intotdeauna cand plecam de acasa, unde mergem si la ce ora ne intoarcem. Insista sa nu venim prea tarziu, ca ea aude tot, chiar si cheia invartindu-se in broasca, si astfel o trezim, dupa care n-o sa mai poata adormi. Uneori intra in toiul noptii peste noi in camera, ca sa-i comunice lui Octavian ca o doare un deget sau un dinte:

— Zi-mi, ca tu stii mai bine, ce doctorie sa iau ca sa-mi treaca mai repede?

Se credea tot timpul foarte bolnava, insa noi stiam ca se preface. In aceste chinuri s-au scurs primii mei trei ani de casnicie. In tot acest timp le-am simtit mult lipsa parintilor mei, ale caror vizite devenisera din ce in ce mai rare. Vorbeam saptamanal cu mama la telefon si o intrebam mereu cand vine in Bucuresti.

— O sa venim, stai linistita, Catalina, da’ vezi, am inceput si noi sa imbatranim si ne e greu la drum… si tu acum ce nevoie mai ai de noi? Esti la casa ta, ai o soacra langa tine, iar o soacra, sa stii, e ca o a doua mama…

„Halal mama!”, ma gandeam eu, dar mamei mele adevarate nu pu-team sa-i povestesc nimic despre ea, ca sa n-o necajesc.

In cele din urma, am hotarat impreuna cu Radu sa plecam din casa, ca asa nu se mai putea. Ne-am facut bagajele si ne-am mutat cu chirie. Soacra-mea a fost un timp disperata, l-a implorat cu lacrimi in ochi pe Radu sa se intoarca, dar, vazand ca nu mai are nicio putere asupra lui, a lasat-o mai moale, pana la urma. Am rasuflat usurata, atunci: scapasem in sfarsit de chin!

La scurt timp dupa aceea, cum venise de cativa ani si revolutia, ne-am cumparat un apartament cu credit si am facut un copil. Aveam, in sfarsit, viata pe care mi-o dorisem: linistita si armonioasa.

Pe mama lui Radu trebuia s-o suport doar la sfarsitul saptamanii, cand venea in vizita. Dar si atunci, dupa ce serveam masa „in familie”, ma duceam repede in dormitor, pretextand ca sunt obosita. N-aveam insa de unde sti ca intreaga poveste se va repeta peste mai bine de douazeci de ani, mai exact douazeci si trei, si ca va fi mult mai cumplita.

Dupa ce fata noastra a terminat facultatea, am simtit la ea aceeasi dorinta de independenta pe care o avusesem si eu odinioara. Ne-am gandit sa-i cumparam o garsoniera pentru a se muta singura. Unica solutie era sa vindem apartamentul soacrei, ajunsa la stimabila varsta de saptezeci si cinci de ani si sa ne mutam toti intr-un apartament cu doua camere. Am jude-cat bine inainte:

— Ce mai poate sa ne faca? a zis Octavian. Abia se tine pe picioare… Azi, maine se prapadeste… Oricum, ar fi bine sa o luam la noi, ca sa nu platim pe cineva sa aiba grija de ea.

Soacra-mea nu s-a opus, chiar s-a aratat incantata de idee, dar cu conditia sa-i revina si ei o parte din banii ramasi din vanzarea casei.

— Vreau si eu doua mii cinci sute de euro! Sper ca nu faceti mofturi, am nevoile mele…

Adica o suta de milioane! Era deja senila. I-am dat banii, stiind ca n-are unde sa-i cheltuie si ca tot noua ne-ar fi ramas.

A refuzat sa-i puna la banca, pentru ca ii era teama ca banca va da faliment, si ea va pierde banii. Cand Octavian a incercat sa-i explice ca asa e mai bine, a inceput sa tipe:

— Vreti sa-mi luati banii! Dupa ce ca mi-ati luat casa, o sa-mi luati si banii!

Da, asta vreti voi! Ne-am speriat amandoi, presimtind ce va urma. I-am lasat banii, pe care si i-a pus in caseta cu „lucruri personale”. Cateodata, o surprindeam noaptea cum si-i numara pe ascuns.

In primele luni de convietuire, n-a facut altceva decat sa cotrobaie prin toata casa; nu-si mai gasea lucrurile, pe care le credea pierdute, la mutare.

— Octavian, mi-ai vazut geamantanul din piele neagra?

Un vai de capul lui de geamantan, pe care fiu-sau il aruncase la gunoi cu multi ani in urma.

— Ce vrei sa faci cu el? Unde vrei sa pleci?

— La Paris…

Abia se putea misca dintr-o camera intr-alta, daramite sa plece in tari straine… in fiecare dimineata, se trezea inaintea noastra, se machia si se ruja, dupa care incepea sa umble prin casa, noul ei univers. Pentru ca noi eram cei care-i faceam cumparaturile, era tot timpul convinsa ca o inselam la bani. Studia bonul de casa:

— Aici sunt si cumparaturile voastre, nu numai ale mele…

Nu stiam cum sa-mi mai potolesc nervii si nu ma puteam abtine sa tip la ea sau s-o injur. Oricum, nu mai auzea bine. Eu trebuia sa-i gatesc separat, fara sare, ce-mi comanda ea. Manca tot timpul si argumenta:

— A zis doctorul ca, la varsta mea, trebuie sa mananc o data la doua ore ca sa nu ma subalimentez. A zis ca, daca iau si vitamine, mai traiesc douazeci de ani, daca nu si mai bine.

Se tinea tot timpul dupa Octavian prin casa si-l batea la cap:

— Eu n-am mancat astazi banane. Eu nu mai am nici smantana. Octavian, sa faci in asa fel incat sa ajungi la magazin si sa-mi cumperi ce-mi trebuie, ca, daca mi se face rau, tu esti vinovatul!

Inutil sa mai adaug ca refuza, indignata, cu scandal, sa contribuie fie si cu un leu la intretinere, la lumina sau la telefon. Cum pretindea ca nu are nevoie de medica-mente si, deci, nu cumpara nici macar o pastila de durere de cap, cea mai mare parte din pensia ei ingrosa teancul de bani din caseta cu lucruri personale.

Dar era din ce in ce mai ramolita… Cel mai tare se supara ca nu-i faceam conversatie. Cred ca i-ar fi placut si sa dansam si sa cantam in jurul ei. Nu putea intelege ca nu avem ce vorbi cu o batrana aproape surda, pretentioasa si rupta de realitate. Cand n-o bagam in seama, incepea sa planga sau canta cu o voce pitigaiata melodii frantuzesti.

Cateodata, nu mai stia ce ruda ne este, si problema asta o preocupa in permanenta. Pana la urma, a ajuns la o concluzie:

— Octavian, eu sunt fata ta si trebuie sa ai grija de mine…

— Bine, bine, dar Catalina cine e? Ridica din umeri, dupa care spunea ceva aparent fara nicio legatura:

— Am avut eu odata o servitoare care era o hoata, Doamne ce hoata era! Ma fura tot timpul.

Alteori, erau momente cand scleroza depasea orice inchipuire. Intr-o zi, ne-a povestit cum, cu o seara in urma, se uita la televizor si…

—… oamenii din televizor au inceput sa iasa de acolo si m-am trezit cu ei pe cap. Erau la mine in camera si voiau sa petreaca, iar eu ma tot rasteam la ei. S-au suparat si au inceput sa faca pipi prin camera, peste tot…

De fapt, ea nu mai apucase sa ajunga la toaleta si se scapase pe ea. Ne-am gandit si la o alta ipoteza: ca era foarte lucida cand povestea si ca voia sa justifice mirosul din camera ca sa nu ne suparam pe ea. Dar de unde atata imaginatie?

Simteam ca innebunesc! Cand ajun-geam obosita de la munca, preferam sa beau ca sa uit. Nu puteam sa ma culc decat seara tarziu, cand se culca si ea. Satula de hachitele ei, i-am propus s-o mutam in garsoniera fiicei noastre, pe care intentionam s-o aducem inapoi acasa. Nici n-a vrut sa auda:

— Ma dati afara! Eu sunt proprietara aici si n-aveti voie sa ma dati afara!

Era de-a dreptul tiranica. Ma gandeam de multe ori ca eu sunt cea care plateste pentru faptul ca, la nouasprezece ani, mi-am parasit parintii, i-am lasat singuri si am plecat in lume. Acum trebuia sa suport in casa o baba nebuna, care nu era buna de nimic.

Parintii mei de la Timisoara imbatranisera si ei vazand cu ochii. Avea grija de ei o verisoara de-a mea, o femeie foarte devotata. Nu mai apucasem sa-i vad de cativa ani buni. Intr-o zi, m-a sunat verisoara mea si mi-a zis ca tata s-a internat in spital. Avea cancer. M-am simtit cumplit de vinovata si am fost convinsa ca soacra-mea, care, n-avea de gand sa moara si care se supraalimenta ca sa traiasca, era pedeapsa mea, crucea pe care trebuia s-o port cu resemnare.

Ne-am hotarat sa mergem la Timisoara trei zile, sa-l vedem pe tata. Bine, bine, dar cu cine sa o lasam pe baba? Fata noastra s-a oferit sa stea cu ea, dar soacra-mea nici n-a vrut sa auda.

Pe unica ei nepoata n-o mai recunostea de mult si o saluta cu „Buna ziua, doamna!”.

— Octavian, daca pleci undeva, eu ma sinucid…

Pana la urma, nu a avut ce face si a acceptat situatia. Chiar a doua zi, am primit un telefon de la fiica noastra: soacra-mea murise. Nu se sinucisese, cum l-a amenintat pe Octavian, se prapadise pur si simplu, in fotoliul ei, in timp ce-si numara banii. coral