Peter Tarnay, Nelu Mureşan, Dorin Zogoreanu, Rigo Laci, Gelu Cornea, iată doar câteva din numele ale vechilor DJ ai Clujului cei care, cu risc infinit, sub ochii atenţi ai Partidului şi ai Securităţii ofereau tinerilor muzica formaţiilor din Occident. Vitale pentru tânăra generație ei fiindcă atunci funcționau puține discoteci. Iar poveştile de viaţă ale „călăreţilor, mânuitorilor de discuri, nu simpli asistenţi, ca-n zilele noastre”, în rândul cărora se include cel mai celebru dintre ei, Peter Tarnay reprezintă pagini desprinse parcă din romanele de aventuri.
Rigo Laci: „Clienţii preferenţiali erau miliţienii şi securiştii”
O discuţie avută, întâmplător, cu dl. Rigo Laci, om aflat la circa 60 de ani, fost DJ în câteva discoteci clujene pe vremea comunismului, mi-a strânit dorinţa de a intra mai profund în prezentarea acestui subiect, prea puţin tratat până acum. Acesta – actualmente angajat al I.M.L. Cluj – îmi prezintă „datele generale” ale Clujului anilor `70 – `80 perioadă când, tânăr fiind şi îndrăgostit de formaţiile legendare din Occident ale vremii, a intrat cu „motoarele” turate în domeniu, munca de DJ – Disc-Jockey. Îşi începe acesta mărturisirea, făcându-mi o prezentare a discotecilor Clujului acelor ani: „Cea mai selectă discotecă din acea vreme, trebuie să mărturisesc fără ocoliş, a fost cea de la „Arhitectură” – de pe vechea Budai Nagy Antal, lângă fosta autogară, actualmente Dorobanţilor. De ce era selectă? Pentru că avea stroboscop, orgi de lumină, creând o atmosferă extrem de plăcută, intimă, care îmbia spre apropieri fizice – spre deosebire de Casa de Cultură a Studenţilor, unde lumina era orbitoare, astfel că sutele de tineri, băieţi şi fete nu aveau parte de atmosfera necesară pentru a-şi înfrânge timiditatea”.
Arată că el „funcţiona” pe atunci la renumita discotecă „Jozsa Bela” – devenită ulterior „Echinox” – clădire situată vizavi de Universitatea „Babeş Bolyai”. „Eram, practic, ajutorul renumitului Peter Tarnay, starul acelor vremuri şi deţineam aparatură performantă, în condiţia în care programul era în fiecare week-end şi se desfăşura până la ora 23.00, cu alternanţă şi la foaierul Casei Universitarilor. Administrator era atunci regretatul Braşoveanu, un om cu adevărat minunat. Am rămas acolo, până când am plecat în armată, în 1975. Apoi ne-am mutat la discoteca de la Hotel „Belvedere” – administrată de I.A.P.I.T. sau, mai bine zis, Institutul de Agrement şi Prestări Servicii în Turism Bucureşti – unde am intrat, tot ca ucenic al lui Peter Tarnay, prin dl. Creţea.
Acesta era un moldovean stabilit al Bucureşti şi el a fost cel care ne-a invitat să lucrăm acolo pe timpul verii, în timp ce era detaşat la renumita „Vox Maris” de pe Litoral. Între timp am mai funcționat, tot împreună cu Tarnay, la”Melody”, în „beci” – din 1981 până prin 1984 – ca prin 1985 să ajungem la discoteca de la Campingul Făget, la vestitul Biriş, unde pentru o perioadă de timp discoteca a fost condusă de Egressy, un excelent organizator de spectacole şi de discoteci, posesor totodată al unor „scule” extraordinare. Era prezent în zonă şi marele Dorin Zogoreanu – emigrat în Danemarca înainte de revoluţie, realizator la Radio Cluj, împreună cu Sergiu Alex a emisiunii Top 10.
Omniprezent era şi „Soso”, Sorin Ghite, omul care iniţiat postul TV Cablu – actualmente stabilit la Miami Beach, în America. Şi, să nu-i uit pe Nelu Mureşan, viitorul soţ al designerului Rita Mureşan sau pe doctorul Helgiu, cel care ţinea o excelentă discotecă la Universitatea de Medicină şi Farmacie. Desigur, mai existau şi alte discoteci, precum „Ana Sârbu”, de pe Moţilor, dedicată studenţilor de la „Agronomie” sau „Lemnul”, de la Carbochim care se adresa direct clasei muncitoare”.
Îşi aminteşte apoi ceva şi revine: „Însă, un lucru să ţineţi minte: peste tot clienţii preferenţiali erau miliţienii şi securiştii, infiltraţi printre noi – dar şi „interlopii” de atunci: Luci Aţă, Puiu Paşca, Paizs Miki senior – dar şi juniorul, marele boxer – Gelu Macu, Brătescu, Papazu, deloc neglijabile fiind şi prostituatele „oficiale” ale Clujului – Ildi „Blonda” sau Nuşi.”, arată Sorin Grecu pentru Gazeta de Cluj.
Tarnay: „Mi-a plăcut pe scenă, nu să stau în colţ şi să fiu un nimeni”
Pe Peter Tarnay – renumitul DJ al Clujului din perioada comunistă nu l-am mai întâlnit de circa patruzeci de ani, din perioada când autorul acestor rânduri, adolescent fiind frecventa în fiecare seară „Continentalul”, unde aveau loc fulminantele spectacole ale formaţiei „Semnal M”. Atunci, Tarnay evolua alături de membrii legendarei trupe şi, între intervenţiile sale la chitară, ”manevra” de asemenea şi complicata şi gigantica aparatură de amplificare. De aceea, şocul reîntâlnirii cu un „zeu ajuns la amurg” a fost imens, oferindu-mi senzaţia fizică, nudă a îmbătrânirii reale ca fenomen ireversibil în viaţa omului. Mi-l amintesc: zburda ca un spiriduş, în ciuda înălţimii sale de circa un metru nouăzeci, cu pletele în vânt – sub privirile fetelor care-l sorbeau din priviri, şi din rândul cărora alegea în fiecare seară câte una – totul în timp ce subsemntatul era perpetuu tuns chilug, la şcoală, pentru „abateri” de la conduita pe care ar fi trebuit să o aibă un UTC-ist.
Cu aerul că mă ştie de când lumea, asemeni tuturor oamenilor puternici, mă pofteşte proteguitor să iau loc pe un taburet din bucătăria superbului apartament din cartierul Gheorgheni. Am dorit să depănăm amintirile doar în bucătărie, acolo fiind o masă disponibilă, unde să pot consemna, în voie, amintirile acestuia. Începe acesta, ex-abrupto: „Eu sunt clujean get-beget şi muzica mi-a intrat, de mic, în sânge. Încă de prin clasa a VI-a îmi confecţionam singur chitarele electrice cu care cântam şi tot atunci începeam deja să ascult, la „Europa Liberă”, emisiunile muzicale realizate acolo de Cornel Chiriac. Prin 1972 am început să cânt cu „Experimental Quintet”, la Bucureşti – dar nu am fost luat în trupă pentru că eram fenomenal, ci pentru că aveam 12 difuzoare, un vis pentru acele vremuri! Am continuat pe la baluri – împreună cu bietul Teo Peter, Dumnezeu să-l odihnească – dar ideea mea era una şi bună: să-mi fac o trupă serioasă.
Astfel, pot să spun, fără să mă laud, că eu am înfiinţat în România stilul punk, cu ritm prelungit şi improvizaţia cât cuprinde a melodiilor, dar din păcate nu mai există niciun critic muzical care să fie în stare să certifice acest lucru”. Arată apoi că după întoarcerea lui Ceauşescu, prin 1972, de la chinezi şi-a dat seama că s-a terminat cu piesele străine la radio, aşa că a hotărât, împreună cu un prieten, Leontin Pop, să încerce să facă muzică „adevărată” la „Jozsa Bela”, unde până la el erau doar piese difuzate cu sonorul la maximum, neexistând un DJ autentic. Continuă Tarnay, zâmbind: „Mie îmi plăcea pe scenă, să mă produc – nu să stau în colţ şi să fiu un nimeni. Acolo erau două staţii „Electronica” şi administrator extraordinarul domn Braşoveanu. Casier, la intrare era George Tadici, actualul mare antrenor de la Zalău, pe atunci student la I.E.F.S. Ca primă măsură de modificare a spaţiului de acolo am vopsit pereţii, totul pentru ca discoteca să arate a club, am confecţionat o orgă de lumini din tave de copt cozonac, învelite în celofan colorat şi dintr-o reţea de beculeţe care se stingeau şi se aprindeau cu intermitenţe. Chiar şi aşa, era o aglomeraţie uriaşă la discotecă, un delir atât de mare încât chiar şi noi – eu şi prietenul Rigo – reuşeam cu greu să trecem prin mulţime ca să ajungem la muncă.
La fel a fost şi mai târziu, la „Belvedere”, însă la „Jozsa Bela” şi la Foaierul Casei universitarilor – unde făceam discotecă atunci când era ocupat la „Jozsa Bela” – s-a terminat totul în 1976 fiindcă m-am plictisit, pur şi simplu. Îmi doream parcă altceva, deşi dl. Remus Câmpeanu, preşedintele clubului „U” – club care era beneficiarul fondurilor câştigate de către discotecă – mă implora să rămân. Ne aflam în 1975 şi aveam un salariu de 5.500 de lei, cam de trei ori mai mare cât salariul minim pe economie de atunci”. Îşi încheie apoi relatarea despre perioada „Jozsa Bela”, astfel: „Cea mai mare belea a fost un maior de securitate, Codoban, „spaima” centrului Clujului, care mi-a dat intezis pe vreo şase luni pentru că, vezi Doamne, pun posturi străine pe staţie. Însă dobitocul nu înţelegea de fapt că eu sunt cel care vorbeşte în engleză acolo”.
„La discoteca „Pui de urs” Nicu Ceauşescu făcea show întotdeauna”
În 1976, Tarnay a părăsit Clujul, vremelnic, şi şi-a dat atestatul la Bucureşti angajându-se la renumita discotecă „Pui de urs” din Olimp. Acolo, clientela era aleasă pe sprânceană: de la Bjorn Borg şi soţia lui, Mariana Simionescu, până la beizadeaua Nicu Ceauşescu sau cascadorii lui Sergiu Nicolaescu şi multe alte personalităţi ale vremii. Râde şi-şi aminteşte un episod cu Nicu Ceauşescu: „Într-o noapte, discoteca s-a golit ca să vadă un spectacol ce se desfăşura afară: beţi, Nicu Ceauşescu – având un Pontiac înmatriculat în S.U.A. şi cascadorul Miclea, cu un Mercedes ultimul tip, verificau rezistenţa automobilelor intrând în viteză într-o bancă aflată în apropiere de faleză. Făcuseră pariu că maşina fiecăruia e mai rezistentă decât a celuilalt, aşa că încercau să demonstreze acest lucru”.
Apoi într-o noapte a venit, incognito, proprietarul discotecii – care aparţinea unui concern britanic. Acesta aflând că Tarnay primeşte un salariu de 2.500 de lei, în condiţiile în care firma plăteşte statului român – reprezentat de tovarăşul Bocăneală, fostul body-guard al lui Gheorghe Gheorghiu Dej – 700 de lire sterline pe lună s-a enervat şi i-a facilitat, în compensaţie, accesul direct la toate noutăţile muzicale ale vremii, inclusiv ambonamente la publicaţiile, de top, „New Musical Express” sau „Melody Maker”. „Aşa am ajuns ca toată lumeasă se milogească în faţa mea ca să le împrumut şi procur melodii, după ce cu puţin timp în urmă făcusem eu acest lucru, la Mamaia. Dar şi de povestea asta m-am plictisit, astfel că ultima mea discotecă de pe litoral a fost în 1987, la „Calypso”, în Venus de unde m-am întors la Cluj.
La Cluj am mai rămas puţin, după care m-am mutat la Durău, în Neamţ, în „paradisul de pe pământ”, loc unde m-am distrat extraordinar, până la Revoluţie. Şi acum, o amintire de la Durău, de prin 1988: a venit la mine şeful de post să-i dau casete video, porno – fiindcă mă ocupam şi de închiriat casete- iar eu i-am cerut drept garanţie pistolul. Acesta, n-a avut ce face – mi l-a dat, însă fără gloanţe”. Apoi a plecat din ţară, pentru câţiva ani, încercând să se stabilească undeva, însă dragostea pentru Cluj l-a biruit şi l-a adus mereu înapoi, acasă. „Am încercat să mă despart de Cluj şi chiar de Europa, dar n-a „mers”, deşi m-am simţit excelent în ţări precum Bali şi Mexic. Peste tot în lume mi-au lipsit prietenii şi această vibraţie puternică, vitală a oraşului meu – care m-au determinat să mă întorc, într-un suflet, din orice parte a globului m-aş fi aflat”.
