Greu e să fii un om cu bun simţ în lumea violentă a satului românesc de astăzi! Un exemplu edificator în acest sens e însuşi Mircea Brudaşcă, un bărbat în vârstă de 70 de ani din Negreni, şofer de profesie, pe care-l agresează, cam o dată pe an, Aurel, un consătean mai tânăr!
Brudaşcă, ardelean autentic, cu reacţii încete dar hotărâte, spune că la început l-a lăsat în pace pe ins şi nu l-a reclamat la poliţie, considerându-l troglodit, apoi s-a gândit că o încasează doar când respectivul e beat, deci poate fi iertat. Dar acum – după ultima ciomăgeală – s-a hotărât: face plângere! Nu de alta, dar ca să aibă o bătrâneţe liniştită trebuie să-i expire odată „abonamentul” la bătaie!
Aflat în sala de aşteptare a I.M.L.Cluj, bărbatul, emană cumsecădenie din toţi porii. Are aspectul unui ins arhaic, peste care timpul poate curge în linişte, fără ca el să fie afectat prea mult.
Mărturiseşte că s-a pensionat în urmă cu cinci ani, de la „Hidroelectrica” Huedin, după ani munciţi şi la Autobaza Turda, ca şofer, iar acum lucrează, pe acelaşi post, la un patron din zonă… Povesteşte totul cu seninătate, molcom, liniar, aşa cum se pare că i-a fost şi viaţa de până acum.
Şi, totuşi, cine-ar fi crezut că omul, aruncat de pe orbita sa de incidentele pe care e silit să le trăiască, a ajuns să se radicalizeze, în sfârşit, după bătaia încasată în ajun, de la un consătean?
Povesteşte, articulând cuvintele cu greutate, din cauza capului care-I vâjâie: “Luni, pe la ora cinci după-masă m-am dus până acasă la un prieten, ca să-i înapoiez o sumă de bani pe care i-o datoram. Însă, necazul e că locuieşte în aceeaşi curte cu unu`, Aurel, care mă bate – cam de vreo trei ani – o singură dată pe an, de parcă aş avea abonament anual la el! Ieri, după ce am ieşit de la omul meu, acesta m-a apucat de piept şi m-a întrebat ce caut acolo… N-am apucat să-i răspund, că mi-a şi ars un pumn în cap, atât de tare încât am căzut şi am dat cu capul de pământ. Mă mai lovea el, dar a ieşit repede din casă cel care mi-a împrumutat banii şi m-a salvat. Apoi am mers acasă şi, după ce mi-am mai revenit, m-am prezentat la poliţie, iar ei mi-au zis să vin la Cluj şi să-mi scot certificat medico-legal. Şi-am venit”.
Bărbatul priveşte în gol, dar are brusc o răbufnire de orgoliu şi adaugă: “Io nu mai ştiu ce să zic: mulţi din sat zic că ăsta nu-i normal, alţii că aşa face când e băut – dar eu ştiu că un om anormal nu poate lucra! Ori, el are serviciu – şi încă unul bun. De-aia m-am hotărât să-i fac plângere, asta în ideea că doar-doar voi avea şi eu până la urmă o bătrâneţe mai liniştită şi nu voi fi nevoit să mă ascund, nevinovat, tocmai în satul meu!”
Nu-şi încheie bine fraza şi bărbatul este poftit în cabinetul de consultaţii. Se întoarce după câteva minute, cu certificatul în mână – însă fără să ştie cu exactitate ce i s-a eliberat. De asemenea, în naivitatea şi neinstruirea lui, omul habar n-avusese că în asemenea situaţii ar fi trebuit chemată imediat ambulanţa, ca să ajungă la spital, unde în mod sigur ar fi fost supus unor investigaţii medicale amănunţite, iar la final ar fi beneficiat şi de o fişă de constatare a agresiunii.
Ori, el, om simplu, de la munte, a preferat să-şi ducă suferinţa pe picioare, bărbăteşte, aşa cum probabil a făcut toată viaţa. Iar medicii, pentru că omul nu prezenta urme exterioare de agresiune – doar dureri şi ameţeli – i-au emis certificat, însă nu i-au putut recomanda măcar o singură zi de îngrijiri medicale.
Hârtie care, prezentată autorităţilor, dacă acestea nu vor intui cu acurateţe situaţia reală, nu va conta deloc pentru atragerea în justiţie a agresorului. Ba, dimpotrivă, va avea probabil darul să-l irite pe Aurel – care ii va “reînnoi” abonamentul la ciomăgeală şi, în consecinţă, îl va bate şi mai des pe bietul om…
Sorin Grecu
