Au trecut 5 luni de război, deși pacea părea la un moment dat gata semnată, ne făceam planuri de vacanță, și încheiam “Cronica de război”.

E  doar o zi de sâmbătă. Orașul adormit pare că nu știe de război. E liniște. E înnorat. Pășesc spre casă la ieșirea din tura de noapte, o tură ca mai toate din ultima vreme, grea. Spitalul e ticsit, pacienții stau ca sardelele. Imediat am putea să-i punem câte doi în pat, ca în alte trecute vremuri. Până nu demult, prietenii glumeau să le dau un salon bun, eventual singuri. Gândesc trist, că azi, nu le pot da un pat. Suntem toți prea obosiți. Obosiți să ne mai plângem că suntem obosiți, obosiți să mai cerem ajutor, fie el mic sau mare. Toți au soluții cum putem să ne descurcăm în aceeași formulă, căci ar fi culmea să ne înlocuiască tocmai acum când e greu. Realizez că ei, chiar cred că a fost ușor, și asta doar pentru câteva foarte puține zile cu puțini pacienți. E drept că acum e “un pic greu”, dar nici ei nu au stat degeaba! Toată lumea ne înțelege, ne mulțumește, ne respectă. Teoretic cel puțin.

Am încetat de mult să mai fim eroi! Nimeni nu are soluții pertinente. Cer doar pentru 30 de zile un medic ATI, doar pentru câteva zile de concediu după 5 luni la foc continuu. Răspunsul e simplu, nu avem. Întreb de cei ce au operat doar 2 pacienți în 5 luni. “E lună de concediu”. Îți poți lua concediu după concediu? Răspuns simplu, DA. Au căutat legea și au dreptul legal. Înțelegem resemnați. S-a schimbat în sfârșit legea și se poate detașa personal medical. Cer doar pentru 30 de zile un medic pneumolog, doar pentru o scurtă pauză. Îmi sun prietenii. Răspunsul e simplu, nu pot. E perioada de concedii. Îți poți lua concediu după concediu? Răspuns simplu, DA. Cer doar pentru 30 de zile, o asistentă pentru terapie. Răspunsul e iarăși simplu, nu avem. Cer și infirmiere, tot doar pentru 30 de zile, desigur același răspuns simplu. Abandonez și încerc să caut soluții cu ce avem.

Entuziasmul a dispărut, mândria că facem cu adevărat ceva, și ea. Le zâmbesc amar celor ce au venit voluntar. Răspunsul simplu vine spontan: da, dar nu am venit pentru o viață. Nu-i o viață! Sunt doar 5 luni fără weekend sau zile libere! Conștientizam că am acceptat tacit nevoia de concediu, și ne-am asumat aceste ture cu 55 de pacienți pe care îi vom manageria singuri, doar câte unul pe tură. Ideea deja ne sperie. Pare imposibil. Dar la aceasta ne vom gândi mâine. NU PUTEM fără câteva zile libere. Realizăm că trebuie să învățăm să trăim nu doar cu COVID-ul, dar și cu colegii, și cu societatea. Adică să ne resetăm fundamental, și la toate nivelele, și împreună să creăm un sistem funcțional. Și asta nu pot face doar autoritățile, ci doar noi, adică fiecare dintre noi, oriunde ne-am afla. Toți vrem să ne trăim viața. Și cei ce visează la “party-uri” zgomotoase, fără distanțare, și noi ce visăm la câteva zile de vacanță, și nu numai. Am devenit roboței pe modul de supraviețuire. Acum avem nevoie și de un pic de “Solidaritate” adevărată, nu golită de conținut.

În altă ordine de idei, mi-e dor de pantofii stiletto, de rochițele fâșnețe, de replicile un pic frivole, de un pic de cochetărie. Mi-e dor să mă mai simt femeie. Am devenit doar unul din soldații în halate albe. Mă mai plimb prin orașul gol, într-o sâmbătă dimineață tristă, înnorată. Intru în librărie să frunzăresc câte o carte, unde un fundal melodios mă face să uit că e încă război. Viața curge mai departe. Suntem sănătoși, deci suntem bine. Cum ne vom descurca? Vom vedea MÂINE. Ședințele “salvatoare” au întotdeauna loc “MÂINE”. Azi doar ne trăim clipa de liniște. Unii așteaptă răspunsuri, alții mai pun întrebări, independente unele de altele, ca într-un teatru al absurdului. Ce le-ar da oare coerența? Răspunsul simplu sau tot o întrebare? Ce poate face țara pentru noi? Sau poate simplu ce putem face noi pentru țară! Găsesc pe grupul de absolvenți citatul zilei:

 “Suferim prea mult pentru puținul care ne lipsește, ne bucurăm prea puțin pentru multul pe care-l avem” – Ava Rafael Noica.

Milena Man

coral