Întreabă un alcoolic despre dependența lui și îți va spune că nu are nicio problemă.

Discută cu un fumător despre viciul său și îți va spune că se poate lăsa în orice moment.

Spune-i unui dependent de iubire că îl iau toți de fraier și îți va spune că poate renunța oricând la iubit. Doar că nu vrea. Iubirea e un drog prea puternic. Poate cel mai puternic.

Negarea e un construct psihic de autoapărare, care ne ajută să facem față realității. E mai ușor pentru sănătatea noastră mintală să negăm evidența decât să o acceptăm. Nu am o problemă cu alcoolul sună infinit mai bine decât sunt alcoolic și trebuie să iau măsuri. Trebuie să accepți, cu rușine, că ai fost învins de un lichid cu grade, iar asta nu face bine la ego. Iar când se pune problema să ne apărăm ego-ul, ne batem cu ferocitatea mamei care își apără puii. Ego-ul e cel mai bun prieten al nostru, dar și cel mai mare dușman.

Negarea e o creație sufletească ce ne ajută să trecem mai ușor peste traume. Nu întâmplător prima reacție în cazul unei despărțiri este negarea. „Chestia asta nu se întâmplă, n-are cum să mi se întâmple mie.” Corpul tău te protejează de șocul emoțional prin distorsionarea realității. „N-are cum să fie adevărat, o să se răzgândească.” În acest caz, negarea e o heroină sufletească ce te ajută să te mai droghezi o zi cu gândul că totul se va rezolva, că va fi bine. Până îți dai seama că nu va fi și treci la etapa următoare. Negarea e cel mai prost pansament pentru suflet, dar, paradoxal, n-avem altul mai bun.

Negarea este o reacție socială în fața necunoscutului. În fața unui virus care omoară oameni, e mai reconfortant să te poziționezi social ca unul care neagă evidența. Te ajută să nu-ți pierzi mințile, îți dă o falsă protecție sufletească și te urcă pe piedestalul rebelilor. Aici intervine, din nou, nenorocitul de ego, care ne face să-l hrănim cu vanitate: eu sunt ăla anti-sistem, eu sunt ăla care știu lucruri interzise vouă, plebeilor, eu sunt cel care vă va deschide ochii, care vă va arăta adevărul.

Din cocktail-ul ăsta Molotov psihic, sufletesc și social se nasc cei care neagă existența virusului, rebelii care nu poartă măști și fac mișto de cei cu botniță, greucenii care ne explică doct cât de fraieri suntem că ne lăsăm manipulați. Ei neagă cei 10 milioane de infectați și cei 500 de mii de morți la nivel mondial, pentru că, dacă i-ar accepta, ar însemna să facă față unei realități pe care nu o pot duce. Sunt oameni slabi, care preferă să-i omoare pe alții cu ignoranța lor, decât să accepte că nu sunt invincibili. Din nou, o chestie de ego.

Ne-am obișnuit atât de mult cu moartea în ultimele luni, încât a devenit ceva banal. Te obișnuiești și cu scârba, d-apoi cu moartea. Contorul cu morți se modifică în fiecare zi, iar asta nu ne mai impresionează. „Hai, că azi au murit doar 20, e OK!” Ne-am împrietenit atât de mult cu doamna cu coasa, încât o invităm la masă. Pare de treabă, poate ne iartă. Ne-am adaptat atât de bine noii situații, în care la fiecare 18 secunde un om moare de coronavirus în lume, conform OMS, încât am atins aroganța de a nega moartea. Nu se moare de coronavirus, e o conspirație la mijloc. Și oricum murim la un moment dat, să ne mai lase cu prostiile astea! Ne hrănim mințile, sufletele și ego-ul cu conspirații, că nu putem accepta ineluctabilul. Fugim de moarte prin negarea ei.

Când s-au întâlnit speranța cu negarea în fața morții, negarea i-a spus speranței: „du-te liniștită, pisi, că eu mai bag o fisă!”

Sursa: razvandragos.ro coral