News Flash:

Povestea clujeanului Ion Ivaşcu, maestrul bucătar care i-a hrănit pe Ceauşescu, Jivkov şi pe majoritatea miniştrilor Romaniei

7 Mai 2020
806 Vizualizari | 0 Comentarii
BZC Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.9254 RON (+0.0012)
USD: 4.1241 RON (+0.0008)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Ion Ivascu

Povestea lui Ion Ivaşcu, cel mai celebru bucătar al Clujului, din toate timpurile, este prea puţin cunoscută de către marele public – deşi mulţi miniştri, încântaţi de prestaţiile sale culinare, l-au adus aproape cu forţa în faţa jurnaliştilor, arătându-l lumii drept un exemplu demn de urmat. Ce nu ştie de fapt fiecare ministru postrevoluționar care vine în trecere prin Cluj este că fenomenul i se întâmplă, lui Ivaşcu, de prin anii ‘60, arată scriitorul clujean Sorin Grecu. 

Înfiat de către unchiul său

Omul Ivaşcu, ajuns între timp la vârsta de 70 de ani, are însă o poveste de viaţă de-a dreptul impresionantă – şi mai mult, o discreţie ieşită din comun, fapt care face dificilă o discuţie cu el. Asta probabil şi datorită unei infirmităţi la o mână care, de la o zi la alta, se accentuează. Descindem în blocul alimentar al „Institutului de Oncologie prof. dr. Ioan Chiricuţă” unde Ion Ivaşcu este autoritatea supremă. Pentru că el nu lucrează la modul propriu-zis – ci oficiază, asemeni unui preot. De acest lucru îmi aminteşte şi halatul său alb, confecţionat la comandă, care aduce cu cel al unui cardinal catolic. În jurul său foiesc (în tăcere, cu mare respect) bucătărese, oameni de la aprovizionare, furnizori. Din minut în minut suntem întrerupţi de către cineva care-i oferă conţinutul unui polonic spre degustare, sau care-i pune sub nas hârtii la semnat. În micuţul său birou disting icoane, zeci de ghivece cu plante splendide, verzi, dar şi cu flori uscate – probabil simbol al amintirilor adunate pe parcursul vieţii. Două cuşti cu papagali gureşi tronează de asemenea în încăpere, iar păsările dau impresia că se amestecă în conversaţia noastră în fiecare clipă. Îşi începe maestrul povestirea: „Copilăria mea a început în fabulosul Maramureş, la Moisei, unde stareţ era unchiul meu din partea tatălui, preotul greco-catolic Iuliu Ivaşcu. Acesta m-a înfiat pentru că aveam acasă o situaţie disperată: părinţii mei, «chiaburi», erau mereu arestaţi sau şicanaţi de către comunişti şi unchiul a luat această iniţiativă salvatoare, gândindu-se la viitorul meu. În familie mai aveam un unchi preot: Liviu Trufaşu, protopopul Sălajului, profesor cu studiile făcute la Roma – şi martor al masacrelor de la Ip şi Trăznea. Pentru acest «delict» a făcut şi patru ani de pârnaie la Budapesta. De la el deţin un manuscris de peste 200 de pagini despre aceste evenimente, de o valoare inestimabilă, care-şi aşteaptă editorul dispus s-o publice. A murit abia în anul 1995, la vârsta de 92 de ani.”

Impiegat de mişcare la I.T.A.

Ion Ivaşcu îşi continuă relatarea, după ce mai semnează o hârtie: „Pentru că unchiul meu, stareţul Ivaşcu, n-a acceptat să treacă la ortodocşi a fost dat afară din preoţie şi aşa am ajuns, împreună, la Cluj. Pe mine m-a dat la Liceul «George Bariţiu» iar el şi-a găsit o slujbă modestă la Întreprinderea de Transporturi Auto. Cu timpul, m-a introdus şi pe mine la I.T.A., pe funcţia de impiegat de mişcare. Dimineaţa lucram la autobuze, între orele 5 şi 7, apoi mergeam la şcoală – iar după şcoală mă întorceam din nou la serviciu. Am beneficiat tot timpul de bursă de merit, pentru că-mi plăcea să învăţ. Mi-am continuat studiile la Facultatea de Merceologia şi Tehnologia Producţiei Alimentare – dar aceasta s-a mutat la Bucureşti, transformându-se în Şcoala Comercială. Eu n-am vrut să mă transfer la Bucureşti şi-am absolvit cei trei ani, iarăşi cu bursă de merit. Apoi am intrat în comerţ, (deşi I.T.A. intenţiona să mă trimită la «facultatea de comunişti», Ştefan Gheorghiu) la Trustul Regional de Alimentaţie Publică, unde aveam deja mari responsabilităţi, în întreg judeţul.” După opt luni, în anul 1964, Ivaşcu e promovat în funcţia de şef al Întreprinderii «Arta Culinară» din Cluj. Prin 1967 e chemat de către primul secretar al judeţului, Bucşa, care-i impune să intre în partid şi apoi să preia «cadrele» viitorului Trust de Alimentaţie Publică, instituţie care urma să unifice toate întreprinderile de profil. De ce doreau tovarăşii acest lucru? Pentru că în alimentaţia publică procentul maghiarilor era de 86 la sută – şi Ivaşcu era obligat să inverseze această proporţie în favoarea românilor. Comentează bucătarul cu tristeţe: „Am încercat tot timpul, din răsputeri, să mă eschivez: ba că-s credincios şi merg tot timpul la biserică, ba că am o mulţime de icoane acasă. Bucşa îmi demonta, metodic, fiecare scuză. Îmi zicea ba să mă duc la biserici mai de periferie, ori că şi-ar dori să aibă şi el icoanele mele. Aşa că n-am avut nicio cale de scăpare şi am acceptat, astfel că în anul 1968 s-a înfiinţat Trustul de Alimentaţie Publică. De acolo am plecat, în 1973, la specializare în Franţa”.

Campion pe C.A.E.R. şi bucătar de preşedinţi de stat

În Franţa, la Dijon stă pentru o perioadă de 6 luni. Ca notă inedită, la întoarcere, securitatea îl obligă să renunţe la toate fotografiile făcute în Occident, lăsându-l, practic, fără nicio dovadă palpabilă a trecerii sale pe acolo. Adaugă acesta: „Am continuat să-mi desfăşor
munca în cadrul Trustului, cu rezultate extraordinare: am câştigat locul I la toate concursurile de artă culinară din ţară şi am fost trimis apoi şi la concursurile organizate la nivel de C.A.E.R.: la Debreţin, Cracovia, Varşovia, Berlin şi Sofia. Peste tot, primul loc pe podium a fost al meu. Aveam prilejul de a găti preparate româneşti reci, dar şi tradiţionale, toate cu ornamente deosebite, reprezentând harta sau culorile ţării noastre. Aşa că am fost chemat să-i gătesc şi lui Nicolae Ceauşescu, la vizitele sale din Cluj. Ţin minte că acesta numai gusta din produsele mele, fiindcă îi erau aduse altele prin avion, sigilate, de la Bucureşti. În schimb Todor Jivkov, preşedintele Bulgariei, mi-a apreciat mult preparatele: şi aici la Cluj, şi la Sofia, unde a vizitat standul nostru, când au avut loc manifestări culinare în ţara vecină.” Dintre episoadele triste pe care Ivaşcu le-a trăit de-a lungul vieţii poate fi menţionat cel din anii ‘70, când a fost sfâşiată de tigru celebra dresoare de lei, Lidia Jiga. „Am fost chiar martor ocular la cumplitul eveniment, petrecut la Harkov, unde mă aflam cu prilejul unei manifestări internaţionale – întreaga delegaţie românească fiind recompensată cu un bilet la circ. Elementul care l-a determinat, se pare, pe tigru, să se repeadă la beregata dresoarei, a fost aprinderea bruscă a luminii, după o pană de curent. Un alt episod trist din viaţa mea a fost în anul 1978 când directorul de atunci al Direcţiei Comerciale m-a reclamat la «ilicit» şi a asmuţit Procuratura pe mine. Timp de un an de zile m-au tocat mărunt. În final am ieşit cu un plus de 200.000 de lei, o sumă enormă, ţinând cont că o leafă minimă era pe atunci 1.500 de lei. Ţin minte că după reabilitare, când m-am dus să-mi depun carnetul de partid, prim-secretarul de atunci, Crişan Constantin, mi l-a băgat cu forţa înapoi în buzunar, împreună cu alţi doi tovarăşi. De atunci n-am mai avut niciun fel de probleme, ba mai mult, am început să fiu vizitat şi mai abitir de către ministrese precum Lina Ciobanu, Ana Mureşan, Găinuşă, dar şi de diverşi miniştri sau secretari de stat”.

La cantina Politehnicii, timp de 18 ani

Îşi continuă Ivaşcu povestirea: „În anul 1984, la 1 august, a intervenit încă o schimbare majoră în viaţa mea. Mi-am folosit relaţiile acumulate ca să mă transfer la blocul alimentar al Institutului Politehnic, pentru că îmi doream deja să fac şi altceva. N-am fost lăsat de către conducătorii Clujului din acea vreme să fac respectivul gest, dar m-a salvat ministrul Ana Mureşan, cu care mă împrietenisem, şi care a dat un ordin, ca să zic aşa, peste capul lor. În această postură m-a prins şi revoluţia, la cantinele studenţeşti.” Intră din nou o colaboratoare de-a maestrului, cerându-şi scuze pentru deranj. Vorbeşte cu el în şoaptă şi surprind, ca şi la ceilalţi angajaţi, o notă de afecţiune în gesturile ei. Revine Ivaşcu, parcă ghicindu-mi gândurile: „Eu nu mi-am sancţionat niciodată subordonaţii. Ştiţi ce le-am făcut? Ceva mult mai dureros şi mai ruşinos pentru ei, dar totul cu duhul blândeţii. Când eram la Politehnică le făceam caricaturi celor care făceau prostii, pe care le afişam la gazeta de perete. Oamenii se recunoşteau, studenţii îi recunoşteau, la rândul lor, astfel că oamenii se lecuiau să mai fure sau să facă alte nereguli. În anul 2002, deci după nu mai puţin de 18 ani de muncă la cantinele Politehnicii, m-am pensionat. Acum lucrez în continuare la blocul alimentar al «Institutului Oncologic prof. dr. Ioan Chiricuţă». Am o satisfacţie extraordinară să-i hrănesc pe cei peste 500 de pacienţi şi cadre medicale ale Institutului. Pentru că întotdeauna o mâncare bună ajută mult tratamentele: altfel lucrează acestea pe un corp bine hrănit în comparaţie cu unul epuizat. Şi aici eforturile mele au fost repede observate. Ne-au vizitat miniştrii Nicolăescu, Năstase, Bartoş, Beuran şi toţi au avut laude la adresa noastră”.La cei 70 de ani ai săi, Ivaşcu spune că, în ultima vreme, din cauza birocraţiei teribile de azi, îşi tot dă demisia. Concluzionează acesta, privindu-mă în ochi: „Nimeni nu mi-o primeşte. Mă simt, pe undeva, un continuator al bunicilor mei preoţi: dacă ei se îngrijeau de hrana sufletească a oamenilor, eu mă străduiesc să le-o ofer pe cea trupească. Ambele se îmbină perfect între ele.”

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

© 2021 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1439 (s) | 22 queries | Mysql time :0.031930 (s)