Lacul Thun ascunde 4.600 de tone de muniție militară scufundată între 1920 și 1963, iar autoritățile refuză să o recupereze de teama unei catastrofe ecologice. Sub apele liniștite ale lacului Thun, la adâncimi de până la 215 metri, zace o moștenire explozivă pe care nimeni nu îndrăznește să o atingă.
Aproape 4.600 de tone de muniție militară au fost scufundate aici între 1920 și 1963, transformând acest lac alpin într-unul dintre cele mai mari depozite subacvatice de armament din Europa. O treime din acest arsenal provine direct din cel de-al Doilea Război Mondial, iar evaluările autorităților arată că majoritatea obuzelor, grenadelor și cartușelor se află încă într-o stare de conservare surprinzător de bună. Thun nu este însă un caz singular. Armata elvețiană a scufundat în total peste 8.200 de tone de muniție în mai multe lacuri din țară, inclusiv în Brienz, Uri și Gersau.
Dar nicăieri concentrația nu este atât de mare ca aici, în Oberlandul Bernez. Un seif militar îngropat, a cărui existență rămâne necunoscută multor elvețieni. De ce nu se recuperează muniția acum?
Cum s-a ajuns aici? Între 1918 și 1964, gestionarea excedentelor militare nu respecta standardele de mediu de astăzi.
Când fabricile de armament din Thun și Altdorf produceau mai mult decât era nevoie, sau când stocurile deveneau învechite, soluția cea mai simplă și ieftină era scufundarea în adâncurile lacului, departe de zonele locuite. Un moment cheie a fost explozia din 1948, care a devastat depozitul de muniție de la Mitholz, ucigând mai multe persoane și distrugând o parte din satul vecin. În panică, armata a accelerat operațiunile de aruncare în lacul Thun, adăugând cantități semnificative de muniție peste cele deja existente. Logica vremii era clară: pericolul trebuia ținut departe de populație, chiar dacă asta însemna să fie ascuns sub apă. De ce nu se recuperează totul acum? Răspunsul oferit de Departamentul Federal de Apărare în urma unei evaluări între 2006 și 2010 este tranșant: o astfel de operațiune ar fi mult mai periculoasă decât situația actuală.
Muniția veche de zeci de ani, potențial instabilă după decenii petrecute sub apă, ar putea exploda accidental în timpul manipulării. Mai grav, deranjarea sedimentelor care acoperă aceste obuze ar putea elibera compuși toxici captivi, agravând problema în loc să o rezolve. Paradoxul este că intervenția ar putea face mai mult rău decât inacțiunea. Natura a acoperit muniția, dar peștii suferă
În timp, natura a preluat controlul. Un strat de nămol, gros de la 25 de centimetri până la 2 metri în funcție de zonă, acoperă treptat muniția scufundată, formând un scut natural care se îngroașă an de an. Analizele periodice ale apei și sedimentelor nu au relevat nicio urmă de poluare direct legată de acest arsenal subacvatic, ceea ce le liniștește pe autorități în decizia de a nu interveni. Dar un fenomen continuă să intrige:
peste 40% dintre peștii albi din lac prezintă anomalii congenitale și sexuale inexplicabile.
O observație fără o legătură științifică stabilită cu munițiile scufundate, dar care alimentează întrebări despre sănătatea reală a ecosistemului. Conștientă de aceste zone gri, agenția armasuisse a lansat un concurs de idei pentru a explora tehnici de extracție mai respectuoase față de mediu. Deocamdată, însă, concluziile politice și de mediu indică aceeași decizie: muniția rămâne acolo unde zace de zeci de ani. Acest dosar ilustrează perfect complexitatea moștenirilor de mediu din trecut: imposibil să te întorci fără să provoci ceva mai rău, dar la fel de imposibil să ignori complet prezența acestui arsenal scufundat. Într-o perioadă în care conservarea ecosistemelor lacustre ocupă un loc tot mai important în dezbaterea publică, cazul lacului Thun ne amintește cât de mult continuă deciziile militare de ieri să modeleze relația noastră cu natura. Rămâne de văzut dacă progresele tehnologice viitoare ne vor permite într-o zi să ridicăm vălul acestui capitol blocat în noroi.
