Centrala mareomotrică de pe Rance, prima din lume, produce electricitate de șaizeci de ani, dar a transformat ireversibil ecosistemul estuarului, iar natura încearcă să se adapteze. Sub podul care leagă Dinard de Saint-Malo, douăzeci și patru de turbine uriașe se rotesc neobosit de aproape șaizeci de ani, ascultând de un singur stăpân: Luna. La fiecare șase ore, milioane de tone de apă pătrund în estuarul Rance, iar la fiecare reflux, aceeași masă lichidă se retrage, forțată să treacă prin niște tuburi metalice colosale.
Fiecare mișcare a valului este transformată în electricitate, iar ritmul acestei fabricii subacvatice este atât de precis încât poate fi prezis cu decenii înainte. Dar povestea acestui monument al ingineriei nu este doar despre cifre și recorduri. Este despre un râu care a fost secat complet, despre o faună care s-a schimbat ireversibil și despre un sigiliu de beton care a transformat pentru totdeauna un peisaj.
Cum a fost construită prima centrală mareomotrică din lume
Totul a început ca o idee îndrăzneață, lansată încă din 1921 de un anume Gérard Boisnoer. Au trecut însă decenii până când planurile au prins contur, iar abia în perioada de reconstrucție de după război, inginerii francezi au început să viseze serios la o centrală care să valorifice una dintre cele mai violente maree din lume. În estuarul Rance, diferența dintre nivelul maxim al apei și cel minim atinge 13,5 metri, un fenomen natural fără echivalent pe întreaga coastă atlantică a Franței. Această energie brută a fost privită ca o oportunitate națională, iar în 1959, decizia a fost luată: se va construi un baraj uriaș.
Lucrările au început în secretul unui șantier faraonic, iar pe 26 noiembrie 1966, președintele Charles de Gaulle a inaugurat personal ceea ce avea să devină prima centrală mareomotrică din lume. Pentru a înțelege amploarea acestei realizării, trebuie să ne imaginăm un șantier uscat acolo unde altădată se revărsa marea. În iulie 1963, inginerii au tăiat complet râul, construind două rânduri de batardiere pentru a bloca accesul apei.
Timp de trei ani, estuarul a fost o imensă groapă de construcție, lipsită de orice viață acvatică. Mii de muncitori au lucrat pe fundul mării, pe un teren complet secat, pentru a ridica un zid de beton de 750 de metri lungime. În interiorul acestui zid, au fost montate 24 de turbine Kaplan, fiecare capabilă să genereze 10 MW. Particularitatea lor tehnică este aproape neverosimilă: motoarele pot funcționa în ambele direcții, rotindu-se atât la intrarea apei, cât și la ieșirea ei, și pot chiar acționa ca pompe pentru a amplifica efectul. Astfel, la fiecare maree, indiferent dacă apa urcă sau coboară, turbinele produc electricitate.
Când diferența de nivel dintre mare și bazin atinge aproximativ 4 metri, porțile se deschid și fluxul este eliberat cu o forță devastatoare prin cele 24 de grupuri generatoare. Prețul ecologic al energiei perfecte
Rezultatul este o capacitate instalată de 240 MW, suficientă pentru a alimenta un oraș întreg, non-stop, fără a emite un singur gram de dioxid de carbon. Spre deosebire de energia eoliană sau solară, care depinde de capriciile vremii, această sursă este infailibilă, pentru că depinde exclusiv de mecanica cerească. Dar această perfecțiune inginerească a avut un preț ecologic pe care nimeni nu l-a anticipat la acea vreme. Nu existau studii de impact în anii ’60, iar consecințele s-au văzut abia după ani de funcționare. Barajul a modificat radical regimul hidraulic al estuarului, reducând amplitudinea mareelor și crescând nivelul mediu al apei în amonte.
Rezultatul a fost o colmatare accelerată: conform unui raport oficial din februarie 2003, între 30.000 și 50.000 de metri cubi de sedimente se depun anual pe fundul râului. Studiile actualizate în 2019 arată o accelerare dramatică, cu o colmație de până la 500.000 de metri cubi pe an. Fauna locală a fost nevoită să se adapteze la această nouă realitate. Speciile care dominau odinioară estuarul, precum nisipul și platica, au dispărut aproape complet. În locul lor, au apărut bibanul și sepia, care acum înoată tot mai sus în amonte. Specialiștii descriu o transformare totală a ecosistemului, dominat acum de specii mai mici și mai rapide.
Și totuși, natura a găsit o cale neașteptată de a-și reafirma prezența: o focă comună a reușit să traverseze barajul, fie prin ecluză, fie prin spațiile dintre turbine, și trăiește de atunci în zona Mordreuc, din 2001. Medicii veterinari de la Océanopolis au încercat de mai multe ori să o mute înapoi în habitatul ei natural, dar foca a refuzat să plece. La șaizeci de ani de la inaugurare, centrala funcționează în continuare, iar EDF a demarat un amplu program de renovare, investind 100 de milioane de euro pe parcursul unui deceniu, până în 2025, pentru a moderniza o parte din cele 24 de grupuri. Puțini dintre șoferii care traversează zilnic podul dintre Dinard și Saint-Malo își dau seama că drumul pe care circulă este, de fapt, acoperișul unei fabricii subacvatice. Sub ei, mașinăria continuă să macine apa, în timp ce estuarul se transformă încet, între nămoluri care cresc și specii care se adaptează la un râu devenit, în egală măsură, o operă de inginerie și o enigmă ecologică.
