O coadă amintind de vremurile comuniste, întinsă de la ușa
Ateneului până în Calea Victoriei, cu oameni elegant îmbrăcați, așteptând
cuminți, pe două rânduri. Ce „se dădea”? Muzică. Și nu de oricare, ci de înaltă
clasă.
S-a întâmplat înaintea concertului pianistei Martha
Argerich, care a inaugurat Stagiunea 2026-2027 a Filarmonicii George Enescu, la
București. O stagiune plină de surprize frumoase și de evenimente râvnite, ceea
ce explică și interesul în creștere al melomanilor, reflectat în cele 1.000 de
abonamente cumpărate la
Filarmonică, pe care le-a anunțat, cu justificată mândrie, directorul Marin
Cazacu în deschiderea concertului. Peste sala arhiplină, în care s-a stat și în picioare în
zona din spate și până pe scări, primele acorduri ale Poemului simfonic Isis, compus
de George Enescu și finalizat de Pascal Bentoniu, au aruncat un văl de vrajă. O
muzică aproape de transă, meditativă, cu voci feminine alcătuind o țesătură
vaporoasă pe care se proiecta figura zeiței Isis din mitologia egipteană —
simbol al maternității, magiei, naturii și renașterii, dar prin care se zărea,
discret, și chipul iubitei soții a compozitorului, prințesa Maruca Cantacuzino,
alintată Isis. Foto: Arhiva personală
După această introducere misterioasă, freamătul sălii s-a
amplificat atunci când pe scenă a fost adus pianul.
Iar vulcanul aplauzelor a
erupt la apariția legendarei Martha Argerich, care, la 85 de ani, sfidează
timpul cu verva sa. Începutul Concertului nr. 3 pentru pian și orchestră în do
major, op. 26, de Serghei Prokofiev i-a oferit scurtul răgaz să-și aranjeze
cochet părul bogat, revărsat pe umeri, și să se balanseze ușor, în ritmul
clarinetului nostalgic, deschizător. Intrarea pianului a fost ca o explozie. Stăpânind compoziția
ca nimeni alta – dovadă și înregistrarea
premiată cu Grammy (cea în compania dirijorului Charles Dutoit) – Martha
Argerich a dezlănțuit fulgere în prima parte a lucrării, mâinile sale pururi
tinere gonind și sărind pe claviatură ca niște antilope impala prin savană.
Un Allegro
frenetic, dominat de pasaje rapide, ritmuri vertiginoase, frâne bruște și
accente tăioase, a pus în valoare nu doar faimoasa virtuozitate a pianistei, ci
și flexibilitate sa expresivă și un sunet cu o strălucire diamantină. Partea a doua, alcătuind
inima reflexivă a concertului, a înfățișat publicului latura liric-rezervată a
Marthei Argerich, care a evitat să alunece în sentimentalism, cu toată emoția
descărcată în clape. Tema principală, structurată sub forma unui vechi dans tradițional
francez (gavotă), l-a făcut pe dirijorul Mikhail Pletnev să execute, amuzat,
întoarceri ritmice între orchestră și solistă, subliniind inclusiv prin gesturi
largi caracterul curtenitor al muzicii. Cele cinci variațiuni care au urmat au
permis ca dialogul pianistă-ansamblu să capete amploare și culori variate. Când
glumeț, când dansat, când sincopat, când dramatic, discursul pianistic a luat
aspectul unui carusel de imagini.
Din degetele măiastre ale Marthei Argerich au
curs picături de rouă, dar și cascade de octave și arpegii într-un ritm
nestăvilit. Ultima parte a
concertului a adus o schimbare de atmosferă. Orchestra și pianul au intrat într-o
confruntare spectaculoasă, iar pasajele tehnice infernale au întins la maximum gâturile
spectatorilor, hipnotizați de viteza de execuție. Martha Argerich a dat muzicii
lui Prokofiev un ton agresiv, dar stăpânit, permițându-și o libertate ritmică în
granițele partiturii pe care nu doar că o știe pe de rost, dar o și visează!
Ea
însăși a povestit, într-un documentar biografic, că a învățat concertul… în
somn, când era foarte tânără, ascultând-o fără să vrea pe colega de apartament
care îl exersa încontinuu. În scurt timp, a putut să-l reproducă din memorie,
inclusiv cu greșelile colegei, reținute involuntar. Aseară, la
București, interpretarea sa a fost entuziasmantă. Minute în șir, ovațiile și
aplauzele au zguduit sala Ateneului, iar o nouă coadă s-a format lângă scenă, alcătuită
din doritorii să-i dea flori.
Încărcată de buchete și vizibil mișcată, Martha
Argerich a acceptat să revină la pian pentru un bis. Sugestia hazlie a
dirijorului Mikhail Pletnev, care a cântat primele note din Sonata lunii, de
Beethoven, n-a fost urmată. Ca și în Festivalul Enescu din 2023, după Concertul
nr.
3 de Prokofiev, pianista argentiniană a ales, din seria miniaturilor
Kinderszenen de Schumann, prima bucată, „Von fremden Ländern und Menschen”
(Despre țări și oameni străini), mizând pe finețe și fluiditate.
Greu au contenit
aplauzele și după acest encore plin de sensibilitate. Iar spectacolul a
continuat, după pauză, cu Suita Lacul Lebedelor, de Piotr Ilici Ceaikovski. În
aranjamentul lui Mikhail Pletnev, suita a păstrat esența de balet, dar a primit
un caracter teatral pronunțat, devenind o adevărată dramă simfonică. Un final
copleșitor, pentru o seară de magie muzicală.
