T-35, singurul tanc cu cinci turele produs vreodată în serie, a fost învins nu de inamici, ci de propria complexitate mecanică. Un colos de 45 de tone, cu cinci turele suprapuse, părea de neînvins.
Și totuși, cel mai redutabil adversar al său nu a fost vreodată pe câmpul de luptă. T-35, monstrul de oțel al Uniunii Sovietice, a fost gândit ca o demonstrație de forță.
În anii de după revoluția industrială, Moscova voia să impresioneze lumea întreagă cu puterea sa militară. Așa a apărut, între 1931 și 1933, la uzina de locomotive din Harkov, sub coordonarea inginerului N.V. Barykov, un vehicul care părea desprins din viitor.
Formula era simplă: cu cât mai multe turele, cu atât mai formidabilă pare mașinăria. Rezultatul a depășit orice așteptare vizuală. O turelă principală, echipată cu un obuzier de 76,2 milimetri, era flancată de două turele secundare cu tunuri de 45 de milimetri și de alte două turele auxiliare, dotate cu mitraliere de 7,62 milimetri. Un asemenea arsenal transforma tancul într-un instrument perfect de propagandă.
Defila mândru pe Piața Roșie, impresiona atașații militari străini și întruchipa, în ochii regimului, superioritatea tehnologică sovietică. Dar între vitrina paradei și realitatea crudă a frontului există o prăpastie. T-35 avea să o demonstreze cu o consecvență rară.
Produs în doar 61 de exemplare între 1933 și 1939, rămâne și astăzi singurul tanc cu cinci turele fabricat vreodată în serie în lume. Un record unic, dar și o dovadă a impasului conceptual pe care îl reprezenta. Cinci turele, un coșmar al comenzii Cinci turele care coexistă pe același șasiu ridică o problemă pe care inginerii sovietici nu au rezolvat-o niciodată cu adevărat: comanda. În interiorul tancului erau înghesuiți până la unsprezece membri ai echipajului, fiecare izolat în propriul compartiment de luptă. Comandantul, cel care ar fi trebuit să coordoneze totul, se trezea practic incapabil să supravegheze cinci puncte de tragere simultan. Nu putea striga ordine prin pereții metalici și nici nu putea sincroniza loviturile cu precizia cerută într-o confruntare reală.
În 1941, în timpul Operațiunii Barbarossa, T-35 și-a primit verdictul final. Puținele exemplare încă în serviciu fuseseră grupate în Divizia 34 Blindată a Corpului 8 Mecanizat, poziționată în Ucraina pentru a opri avansul german. Dar, în marea majoritate a cazurilor, lupta nu a avut loc niciodată. Masa de aproape 45 de tone punea sub presiune un motor și o transmisie care fuseseră deja la limita capacităților lor încă din faza de proiectare. Supraîncălzire, defecțiuni ale transmisiei, căderi în cascadă: tancurile se stricau unul după altul, adesea înainte de a vedea vreo unitate inamică.
Cifrele sunt elocvente. Din aproape toate vehiculele pierdute în acea campanie, 35 au suferit defecțiuni tehnice, 20 au fost distruse în luptă și doar 4 au ajuns capturate de Wehrmacht. În multe situații, echipajele însele și-au sabordat sau abandonat mașinile imobilizate, neputându-le repara sau remorca sub presiunea avansului german.
Blindajul, gros de aproximativ 30 de milimetri, nu ar fi oferit oricum prea multă rezistență în fața tunurilor antitanc germane ale vremii. T-35 nu a murit cu armele în mână: s-a prăbușit literalmente sub propria greutate tehnologică. Simplitatea învinge sofisticarea Povestea sa depășește cu mult simpla cronică militară.
Ea ilustrează o concepție despre războiul blindat moștenită din Primul Război Mondial, când încă se credea că acumularea de armament pe aceeași platformă este suficientă pentru a garanta superioritatea. Al Doilea Război Mondial avea să demonstreze contrariul: mobilitatea, fiabilitatea mecanică și simplitatea comenzii contează mai mult decât excesul.
Tancurile germane, mai ușoare și mai manevrabile, au oferit o dovadă zdrobitoare în acest sens. Astăzi a rămas un singur exemplar al acestui gigant de oțel, păstrat cu grijă la muzeul Kubinka din Rusia. Ultimul supraviețuitor mărturisește despre o epocă în care puterea aparentă și eficiența reală erau încă ușor de confundat.
T-35 nu a avut niciodată nevoie de un inamic extern pentru a fi învins: propria complexitate i-a fost suficientă pentru a-și semna condamnarea. Din acest eșec mecanic rămâne o lecție care depășește cadrul militar:
sofisticarea nu este niciodată o garanție a performanței, iar uneori simplitatea face diferența între o mașină care înaintează și una care se prăbușește. T-35 continuă, la aproape un secol distanță, să-i fascineze pe pasionații de istorie militară, nu pentru faptele sale, ci tocmai pentru lipsa totală de fapte.
Un mod ca oricare altul de a rămâne în amintire.
