Ai ales o nuanță frumoasă de parchet laminat, ai măsurat, ai tăiat, ai potrivit plăcile, ai curățat praful, iar la final ai privit podeaua cu sentimentul plăcut că ai făcut o bună investiție. Cu îmbinările curate, suprafața dreaptă, camera arată caldă și ordonată.
Apoi, după primul sezon cu schimbări de temperatură și umiditate observi că pardoseala începe să se ridice ușor în mijlocul camerei, îmbinările se tensionează, marginile se arcuiesc, iar podeaua nu mai stă perfect plană.
Ce să fie greșit, oare, la montaj?! Faptul că parchetul laminat a fost montat lipit de perete sau cu un rost de dilatație prea mic. Rostul de dilatație nu o recomandare pe care o poți ignora pentru că ”arată mai bine fără spațiu la margine”, ci reprezintă una dintre cele mai importante reguli în montajul oricărui tip de parchetul. Fără acest spațiu liber între pardoseală și pereți, parchetul nu are unde să se miște atunci când se dilată și începe să împingă, să se tensioneze și, în cele din urmă, să se umfle.
Ce se întâmplă cu parchetul laminat după montaj?
Chiar dacă nu este lemn masiv, un parchet laminat 10 mm sau 12 mm are în compoziție fibre lemnoase, de regulă un miez HDF, stabil, dar nu imun la variațiile de umiditate și temperatură. Când aerul din cameră devine umed, materialul poate absorbi o cantitate mică de umiditate și se poate dilata. Când aerul devine mai uscat, acesta îți poate pierde umiditatea și contracta.
Aceste modificări nu sunt întotdeauna vizibile la nivelul unei singure plăci. Într-o cameră de patru sau cinci metri, toate acele mici modificări se cumulează și dintr-o variație aproape imperceptibilă se ajunge la presiune uriașă la nivelul întregii pardoseli.
Dacă ai lăsat spațiu la margini, parchetul are unde să se extindă. Dacă l-ai montat lipit de perete, toată această mișcare se lovește de peretele care nu cedează. Și pentru că parchetul nu se poate duce lateral, se ridică. Așa apare efectul de parchet umflat, bombat sau arcuit.
De ce nu trebuie să montezi parchetul laminat prea aproape de perete?
Orice placă de parchet laminat 12 mm și nu numai se montează, de obicei, în sistem flotant – plăcile sunt îmbinate între ele, iar întreaga pardoseală ”plutește” peste stratul suport, având libertatea de a se dilata și contracta.
În momentul în care parchetul începe să se dilate și întâlnește peretele, forța se transmite înapoi către interiorul pardoselii; plăcile se împing între ele, sistemul de click este solicitat, marginile se tensionează, iar pardoseala începe să se comporte ca un arc comprimat și când presiunea este mai mare decât capacitatea pardoselii de a rămâne plană apare ridicarea.
Poți observa acest fenomen mai ales în zonele centrale ale camerei sau în dreptul ușilor, acolo unde tensiunile se acumulează. Uneori, parchetul se ridică pe o linie lungă, ca o cocoașă. Alteori, apar zone locale în care plăcile par că se desprind ușor de substrat. În cazurile mai grave, sistemul de îmbinare se deteriorează, plăcile se crapă la margini sau apar rosturi inestetice după ce pardoseala se contractă din nou.
Importanța rostului de dilatație
Rostul de dilatație este spațiul liber dintre parchetul laminat și elementele fixe ale camerei, respectiv pereții, tocurile de ușă, țevile, pragurile, stâlpii, mobilierul fix, insulele de bucătărie și orice alt obiect care nu se mișcă odată cu pardoseala.
Acest rost îi permite parchetului să se extindă și să se contracte fără să fie blocat. În general, la montajul parchetului laminat se lasă un rost de dilatație de aproximativ 8-10 mm față de pereți, dar valoarea acestuia depinde de recomandările producătorului, de dimensiunea camerei și de tipul parchetului. Pentru camere mai mari, holuri lungi sau suprafețe continue între mai multe încăperi, poate fi nevoie de rosturi mai generoase sau de profile de trecere care separă pardoseala în zone mai mici.
Ce se întâmplă când rostul este prea mic?
Poate că nu ai montat parchetul chiar lipit de perete, dar ai lăsat doar doi sau trei milimetri, gândindu-te că este suficient. Când pardoseala se dilată, consumă rapid acel spațiu redus; după ce îl umple începe să preseze în perete.
De aici înainte, plăcile împing una în alta, sistemul de click este solicitat, iar pardoseala se poate ridica. Diferența este că problema poate apărea mai târziu sau doar în anumite condiții, de exemplu într-o perioadă cu umiditate ridicată.
Dacă într-o parte ai lăsat 10 mm, dar într-un colț parchetul atinge peretele, acel punct devine o zonă de blocaj. Pardoseala nu se mișcă uniform, iar tensiunea se poate concentra acolo. Din acest motiv, la montaj se folosesc distanțiere. Ele te ajută să păstrezi același spațiu pe tot perimetrul camerei.
Trebuie să fii atent și la plintă. Plinta nu trebuie să apese parchetul în jos și nu trebuie să îl fixeze rigid. Ea se prinde de perete, nu de pardoseală. Dacă prinzi plinta în parchet sau aplici materiale care blochează rostul, anulezi parțial rolul spațiului de dilatație.
Rolul rosturilor de trecere între camere
O altă greșeală des întâlnită este montarea parchetului laminat continuu dintr-o cameră în alta, fără profile de trecere, mai ales pe suprafețe mari. Din punct de vedere estetic ai o pardoseală cursivă, fără întreruperi, din punct de vedere tehnic, însă, nu este întotdeauna cea mai sigură alegere.
Cu cât suprafața de parchet este mai mare, cu atât mișcările cumulate sunt mai importante. Un living deschis către hol, continuat cu dormitor sau bucătărie, poate crea o suprafață lungă și complexă, cu multe puncte de blocaj. Tocurile de ușă, colțurile, pragurile și mobilierul fix pot împiedica pardoseala să lucreze liber. În astfel de situații, profilele de trecere nu au doar rol decorativ, ci funcționează ca rosturi de dilatație intermediare.
Plinta nu înlocuiește rostul de dilatație
Plinta are rol estetic și practic: acoperă spațiul dintre parchet și perete, protejează baza peretelui și oferă un aspect finisat camerei. Dar plinta nu este rost de dilatație. Ea doar ascunde rostul.
Dacă montezi parchetul lipit de perete și apoi pui plinta, problema rămâne. Plinta nu creează spațiu acolo unde acesta nu există. La fel, dacă umpli rostul cu silicon rigid, chit, adeziv sau alte materiale care nu permit mișcarea, parchetul poate ajunge din nou blocat.
O plintă montată corect se prinde de perete și lasă parchetul să se miște sub ea. Trebuie să acopere rostul, nu să îl anuleze. De aceea, alegerea plintei contează. Dacă rostul recomandat este de 10 mm, plinta trebuie să fie suficient de lată la bază pentru a-l acoperi. Altfel, vei fi tentat să micșorezi rostul ca să nu se vadă, iar aceasta este exact greșeala care duce la umflarea parchetului.
