Clujul se pregătește pentru un moment cinematografic de o încărcătură emoțională aparte. Pe 14 iunie 2026, de la ora 21:45, la Iulius Parc Open Air, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), va avea loc avanpremiera mondială a documentarului „Hoinari prin Munți”, regizat de Cosmin Dumitrache.
Filmul nu este doar o proiecție spectaculoasă a crestelor alpine sau a potecilor din Patagonia, Alpi, Carpați, ci o incursiune intimă în viața a doi clujeni legendari: Dinu și Marlene Mititeanu.
La 87 de ani, domnul Dinu – medic, veteran Salvamont și numit adesea „conștiința muntelui” – continuă să sfideze legile îmbătrânirii. Alături de el, legată de aceeași coardă la propriu și la figurat, se află doamna Marlene, „voința” și ancora sa în realitate. Împreună au urcat 33 de vârfuri de peste 4.000 de metri în Alpi (toate după ce Dinu Mititeanu împliniste deja vârsta de 70 de ani!), au parcurs mii de kilometri cu cortul în spate și, în prezent, refac traseul Via Transilvanica în sens invers, proiectându-și planurile pentru următorul deceniu.
Dincolo de recordurile uluitoare de longevitate, cei doi refuză cu încăpățânare etichetele de „eroi” sau expresia „a cuceri muntele”. Într-o lume obsedată de ecrane, zgomot și acumulare materială, ei intră în munte ca într-o catedrală, cu smerenie, și demonstrează că „trupul trebuie să fie sclavul sufletului”.
Am stat de vorbă cu Dinu și Marlene Mititeanu despre emoția de a se vedea pentru prima dată pe marele ecran, despre secretele supraviețuirii la cort la -22°C și despre cum se construiește, pas cu pas, o adevărată „bancă de amintiri”.
Ați fost filmați timp de 6 ani, în aproximativ 100 de zile de filmare, iar la TIFF 2026 veți vedea documentarul complet pentru prima dată, alături de public. Ce credeți că veți simți când vă veți vedea întreaga viață și filozofia rezumată într-un film pe marele ecran, chiar aici, acasă, la Cluj?
Dinu: Voi simți bucuria că și alți oameni vor afla că muntele ne poate oferi multe satisfacții dacă îl abordăm de dragul lui, nu pentru a ne lăuda cu asta. Suntem de acord cu Jochen Singer care scria: „urcăm munţii pentru a admira, nu pentru a fi admiraţi”.
Marlene: În primul rând cred că va fi surprinzător și emoționant, pentru că și pentru noi va fi prima vizionare a filmului în varianta finală. Cosmin Dumitrache, regizorul și producătorul filmului, are această dorință, pe care noi am vrut să i-o respectăm: să nu fi văzut filmul înainte de premieră, reacțiile și comentariile noastre să fie cât mai „la cald”.
În al doilea rând cred că va fi o mare satisfacție să împărțim cu publicul bucuria pe care o simțim noi ori de câte ori este vorba despre natură în general și apropierea de munte în special.
În al treilea rând probabil că ne vom simți și puțin jenați, pentru că nu suntem obișnuiți să fim sub lumina reflectoarelor. Pentru noi mersul pe munte a fost și este un mod de viață, o facem pentru noi, pentru sufletul nostru, nu ca să fim în centrul atenției.
Regizorul Cosmin Dumitrache a extras 5.000 de cadre din zeci de ore de filmare. Cât de greu a fost să „împărțiți” potecile voastre intime și liniștea muntelui cu o echipă de filmare?
Dinu: N-a fost deloc greu, au fost plăcute ocazii de a savura împreună cu dragii Cosmin și Roxana – pasionați montaniarzi – bucuriile pe care le căutăm și le găsim de fiecare dată în munți.
Marlene: Când am început să mergem pe munte cu Cosmin și cu soția lui, cel mai important amănunt a fost acela că și ei erau oameni de munte și că aveau dorința și curiozitatea de a descoperi trasee și locuri unde nu mai fuseseră. De fapt asta a și fost ideea inițială pe care am acceptat-o, filmările să fie despre frumusețea și sălbăticia munților prin care noi umblam de decenii, iar noi să fim niște „furnici”, care să dăm viață peisajului mineral.
Doar pe parcurs camera a început să se apropie tot mai mult de noi, să filmeze detalii sau gesturi și ne-am dat seama că încet-încet noi devenim „personajele” filmărilor. Pentru mine a fost puțin dificil, pentru că, de mulți ani eu eram în spatele aparatului foto și al obiectivului, foarte rar în fața lor. Apoi, m-am obișnuit în așa măsură încât aproape ignoram că suntem filmați, pur și simplu mă comportam ca și cum camera nu ar fi existat.
În comunicatul filmului spuneți că muntele este „cel mai ieftin și eficient bioterapeut”. Cum sperați să schimbe acest film mentalitatea tinerilor din ziua de azi, care caută adesea confortul ecranelor sau al fotoliului?
Dinu: Tinerii n-au nevoie de un bioterapeut. Dar sperăm că din film să înțeleagă cât de benefice sunt ieșirile în natură. Însă cu mers per pedes pe poteci de munte, nemotorizat și nu simplul „sport național de ieșit și stat la iarbă verde”, la grătare și muzici urlate din boxe.
Marlene: Mi-ar plăcea ca tot mai mulți oameni, indiferent de vârsta pe care o au, să înțeleagă că ceea ce obținem simplu, cu un click pe un ecran, este doar o mică parte din ceea ce natura și muntele ne pot oferi. Cred că aceasta ar trebui sa fie doar „invitația” de a descoperi și de a trăi propriile experiențe, emoții și bucurii în aer liber. Bineînțeles, asta nu vine „de-a gata”, trebuie și puțin efort; dar dacă ieșitul în natură se face cu prudență și responsabilitate, pas cu pas, răsplata este înzecită față de ceea ce îți poate oferi un ecran.
Nu vă place expresia „a cuceri munții”. Dacă muntele nu este un adversar de cucerit, ci un învățător, ce ați învățat unul despre celălalt în cele peste 100 de zile petrecute anual pe munte, de când sunteți împreună?
Dinu: Am constatat că ambii avem aceeași mare pasiune pentru munte, care de fapt ne-a adus unul lângă celălalt! Asta ne-a decis să urcăm munții împreună, urcând totodată și „munții din noi”. Pentru noi mersul pe munte a devenit un mod de viață.
Marlene: De 27 de ani petrecem într-adevăr peste 100 de zile în natură în fiecare an… Am avut timp să ne descoperim unul pe celălalt și să ne cunoaștem în cele mai diverse situații și momente, am învățat să ne respectăm unul altuia trăirile și să ne bucurăm împreună de fiecare clipă. Am învățat și să avem grijă unul de celălalt și să ne susținem în momentele mai dificile, de oboseală sau de descurajare. Pe scurt, am realizat ce important este să ai un partener de încredere și ce norocoși suntem că ne avem unul pe celălalt „la bine și la greu”.
Domnule Mititeanu, ați declarat că în octombrie 1998, muntele v-a dăruit-o pe Marlene „exact la vremea potrivită”. Cum s-a schimbat alpinismul pentru dumneavoastră din momentul în care celălalt capăt al corzii a fost ținut de Marlene?
Da, Marlene a apărut în viața mea, când aceasta îmi răvășise sufletul. Cu ea am început „a 2-a viață”, mergând pe munte ca și în prima, chiar și mai mult, deoarece deveniseră libere și zilele de sâmbătă și dispăruse odioasa „Cortină de Fier”. În ascensiunile mele, întotdeauna am simțit că la celălalt capăt al corzii este un prieten. E o bucurie și mai mare când acela este cea mai dragă ființă din viața ta.
Doamna Mititeanu, domnul Dinu spune adesea că pe munte „se merge cu capul”, iar dumneavoastră sunteți descrisă ca fiind „celălalt cap”, care validează deciziile și ancora în realitate. Cum reușiți să mențineți echilibrul și moralul în momente critice, cum a fost maratonul de 23 de ore pe Matterhorn?
Cum am scris și mai sus, suntem o echipă foarte bine „sudată”; fiecare dintre noi contribuie la realizarea unui vis, pentru că toate excursiile noastre sunt visuri pe care le visăm cu mult timp înainte de a le pune în practică. Eu, prin firea mea, și poate prin natura profesiei, sunt foarte riguroasă și atentă la detalii, la pregătirea excursiilor. Dar, în momentele grele sau neprevăzute e foarte important să știu că am lângă mine un om pe care mă pot baza, că ne cunoaștem atât de bine unul pe celălalt.
Matterhornul a fost „visul vieții” pentru fiecare dintre noi înainte de a ne fi cunoscut, când Dinu era un alpinist modest în spatele Cortinei de Fier, iar eu eram o copilă visătoare, îndrăgostită de pozele cu munți din cărți și din reviste. După ce ne-am întâlnit, am crescut împreună acest vis, ne-am pregătit îndelung și, în final, l-am și trăit cu adevărat. Am reușit să ne împlinim visul doar la a treia încercare pentru că doar atunci condițiile au fost optime și în ceea ce privește starea traseului și din punctul de vedere al condițiilor meteo. Nu am dorit să îl urcăm oricum, doar să îl „bifăm”, ci am dorit să îl savurăm pe de-a-ntregul. De aceea, ascensiunea și mai ales coborârea de pe vârf au durat atât de mult. Am fi dorit să nu se mai termine…
De la Crăciunul și Revelionul din anul 1999, ați petrecut aproape fiecare sărbătoare la cort, uneori la -22°C. Care este secretul pentru a transforma un cort înghețat pe creastă în „acasă”?
Dinu: E același „secret” ca în toate turele noastre pe munte: să avem echipamentul adecvat și să fim pregătiți pentru orice eventualitate. Niciodată nu ne-am aventurat pe munte, nu l-am abordat fără a ști ce ne așteaptă, fără a fi siguri că totul va fi bine și se va termina cu bine.
Marlene: În primul rând este dorința de a ieși din casă și din zona de confort. Niciunul dintre noi nu suntem iubitori de petreceri, de mese încărcate, de gălăgie și de lume multă. Mai mult decât atât, urâm excesele bahice. Deci, de sărbători, mai mult decât oricând, ne dorim să fim „departe de lumea dezlănțuită”;
În al doilea rând, este echipamentul adecvat: tot timpul am încercat să ne procurăm echipament performant și să învățăm să îl folosim, pentru că acestea fac diferența;
Și, nu în ultimul rând, am citit și am învățat foarte mult din cărți și din relatările celor care au făcut asta în zone mult mai dificile decât Carpații noștri, prin marii munți ai lumii sau la poli. Apoi, am încercat să aplicăm și noi aceste informații în turele noastre și să adaptăm mici detalii la nevoile noastre.
Iar faptul că suntem împreună și că trăim cu aceeași intensitate momentele magice pe care muntele ni le oferă este „cireașa” de pe „tortul” sărbătorilor petrecute în acest mod simplu.
Domnule Mititeanu, toate cele 33 de vârfuri de peste 4.000 de metri din Alpi le-ați urcat între 70 și 80 de ani. Mulți oameni consideră că după 70 de ani viața activă se încheie. Cum se pregătește mental un om pentru a aborda Matterhornul la 77 de ani sau pentru a parcurge mii de trepte pe scările casei în pandemie?
Urcatul pe munți e similar cu învățământul: dacă treci treptat dintr-o clasă în alta, evoluția e firească, ești mereu pregătit pentru ce urmează, pentru ștacheta ridicată puțin mai sus. N-ai nevoie de „o pregătire mentală” pentru fiecare ascensiune. De reținut că niciun vârf din Alpi nu l-am urcat cu ghid, deci doar cu picioarele. Le-am urcat „cu capul” pe toate mai înainte, acasă documentându-ne temeinic, iar acolo aplicând cele învățate și exersate. Unele doar cu 2-3 prieteni, dar cele mai multe doar noi doi. Iar în pandemie, am fost obligați „să aducem muntele în casă”. Casa noastră a devenit un surogat de munte. În prima tură lungă de după nefericitul și mult prea rigidul lockdown, simțeam „că zburăm”, eram ca alergătorii care se antrenaseră cu bolovani în rucsaci.
Domnule Mititeanu, ca fost șef Salvamont și medic, aveți un palmares incredibil: zero accidente pe munte. Într-o lume a adrenalinei și a riscurilor asumate orbește pentru social media, ce înseamnă, mai exact, „etică montană” și „rigoare tehnică” pentru dumneavoastră?
Am acordat de multe ori prim ajutor pe munte și când încă nu eram salvamontist. Dar eu n-am avut niciun accident! Nicio luxație, fractură, dureri de genunchi sau de coloană. Am abordat muntele cu „cumințenie” din dorința să-l pot frecventa și în deceniul 9 al vieții, ceea ce am reușit. Deoarece pe munte am căutat doar bucurii, nu „adrenalină” , nu „aventură”, nu recorduri! Am păstrat mereu distanța cuvenită față de „granița” dintre bucurie și tragedie. Am mers și merg pe munte de dragul lui, nu pentru a mă lăuda cu asta. Am urcat decenii pe munte și când de ascensiunile mele aflau doar câțiva apropiați. Etica montană? Un comportament civilizat pe munte, să intrăm în munte ca într-o catedrală, la pas, în liniște și cu smerenie.
Într-o societate centrată pe acumularea de bunuri materiale (vile, mașini), dumneavoastră susțineți că singura avere sunt amintirile depuse în „banca sufletului”. Când trageți linie în cort, seara, cum arată bilanțul acestei averi?
Dinu: Un rezumat al acestei „averi” este filmul „Hoinari prin Munți”. Verbul drag nouă este „a fi” nu „a avea”! Amintirile din munți sunt comorile noastre de preț pe care nu e tentat nimeni să ni le fure și care nu se pot devaloriza deoarece – așa cum ați spus în întrebare – sunt depuse în cea mai sigură bancă – în suflet!
Marlene: Cea mai mare bogăție a noastră este însăși iubirea noastră, care în luna octombrie va intra în al 29-lea an; și apoi, da, amintirile și bucuriile trăite împreună în toți acești ani, sutele de locuri din munți pe care le știam sau le-am descoperit și în care ne întoarcem mereu cu drag, sutele de apusuri și răsărituri trăite sus pe culmi, miile de clipe magice pe care ni le-a dăruit natura, miile de poze pe care le avem acasă și pe care le revedem din când în când cu drag; jurnalele, peste douăzeci la număr, în care am notat, uneori cu multe detalii, alteori doar succint, toate ieșirile noastre în natură începând cu prima, acea memorabilă tură din Piatra Craiului din 5 octombrie 1998.
Toate acestea nu ne vor putea fi luate, nu se vor devaloriza, ne aparțin pentru totdeauna.
Domnule Mititeanu, în 2027 va apărea cartea „Via Transilvanica în ambele sensuri”. Prin cele 6 cărți publicate deja, ați devenit profesorul de munte al unei națiuni. Care este cea mai importantă „notă” sau lecție pe care vreți ca cititorii dumneavoastră să o rețină pentru totdeauna?
Nu-mi plac exagerările, nu sunt „profesor de munte al unei națiuni”. Nici măcar al majorității celor care merg pe munte. Deoarece cărțile mele au avut tiraje modeste, doar câteva sute de exemplare, n-au ajuns la mii de oameni. La fel și revistele dedicate Muntelui în care am publicat sute de articole. Dar mă bucur că unele articole de pe blogul www.dinumititeanu.ro au fost vizionate de 10.000 -30.000 de oameni. Mă bucur mai ales că articolul „Sfaturi pentru mersul pe munte” are până acum 64.755 de accesări. Însă „lumea mică a montaniarzilor e mare”: există mii de montaniarzi care n-au aflat nimic despre mine. Și există mii de montaniarzi la fel de pasionați de munte cum sunt eu, dar care n-au scris cărți, articole, n-au blog, deci sunt cunoscuți doar în cercuri mai restrânse.
Via Transilvanica? Noi o considerăm „un munte la orizontală” – expresie care i-a plăcut lui Alin Ușeriu, părintele acesteia. Așa că am plecat de la Putna cu gândul „să urcăm” acest munte „până în vârf”. Iar acum suntem siguri că o vom termina și în sens invers. De ce ? Din același motiv pentru care melomanii merg la un concert nu doar o dată. Eu, la 88 ani, voi dovedi că e adevărată expresia „dacă vrei, poți!”. Am susținut mereu că „trupul trebuie să fie sclavul sufletului”. Oboseala trece, multele și frumoasele amintiri rămân.
Ce să rețină cititorii și spectatorii ? Ce am scris la început: că muntele ne oferă mari bucurii. Mersul cât mai des (nu neapărat pe munte, dar pe poteci din natură) și viața echilibrată ne mențin sănătoși. Ne oferă mari șanse de a deveni longevivi, de a avea mereu planuri de realizat. Și – așa cum spunea Bunicu’ – „de a putea mereu să ne purtăm”. Adică să mergem, chiar dacă mai încet, deoarece mișcarea este Viață! A fi mereu activi nu doar fizic, ci și psihic, adică a citi și scrie mereu, a cugeta, a gândi și la viitor, nu doar la trecut, ne păstrează „tonusul” și mintea „limpede”, cum își dorea și Bunicu’. Iar la momentul „bilanțului vieții” și noi și cei din jurul nostru, să ne bucurăm că am trăit, nu doar am vegetat.
Doamna Mititeanu, sunteți considerată un simbol al emancipării prin sport pentru generații de femei. Ce le spuneți tinerelor care privesc spre munți (sau spre propriile lor obiective grele din viață) și se tem că nu vor reuși?
Exista zeci, sute de fete și femei care au performanțe adevărate, în toate domeniile și mai ales în sport. Femei care au ajuns în locuri fascinante ale acestei planete, care au trecut prin experiențe remarcabile, care au povești incredibile de curaj și perseverență și în fața cărora mă înclin cu respect; eu nu mă consider un model, nu am făcut nimic deosebit în afară de a-mi transforma pasiunea pentru munte și natură în mod de viață.
Tuturor celor care au îndoieli și se tem de eșecuri aș vrea să le spun exact ceea ce am spus și într-o secvență din film: să aibă curajul să viseze și apoi să își găsească puterea mentală și fizică pentru a-și urmări visurile.
Documentarul „Hoinari prin Munți”, debutul observațional al regizorului Cosmin Dumitrache, va avea avanpremiera mondială în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) 2026, unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice din Europa Centrală și de Est.
Proiecția specială este programată pe 14 iunie 2026, de la ora 21:45, la Iulius Parc Open Air din Cluj-Napoca. Evenimentul marchează prima întâlnire a publicului cu povestea lui Dinu și Marlene Mititeanu, două figuri emblematice ale comunității montane din România. Accesul se face pe bază de bilet, în valoare de 25 de lei. Biletele sunt disponibile pe site-ul oficial TIFF.
