Un caiet-jurnal aparţinând mitraliorului Aurel Bercea, plecat pe front în 24 iunie 1942 cu Regimentul 83 Infanterie, apoi cu Regimentele 14 şi 10 Dorobanţi, în care acesta relatează, în versuri şi în proză scurtă, viaţa din tranşee şi evenimentele trăite în război, a fost scos recent la lumină de nepoata militarului, Sanda Viţelar.

„Caietul-jurnal îi aparţine bunicului meu. Eu îl ştiu din copilărie, îl ştiu de când eram mică pentru că mi l-a arătat bunicul. Am avut o legătură foarte specială cu el. Când eram mică nu dormeam decât cu mama şi în afară de mama singurul care reuşea să mă adoarmă era bunicul. Îmi spunea poveşti din război, îmi spunea diverse anecdote sau întâmplări de pe front. Fiind pasionată cumva de istorie şi cum tot timpul îl întrebam cum a fost atunci, mi-a dat jurnalul său. I l-am şi transcris şi l-am pus într-o copertă tare ca să-i fie mai uşor să corecteze pentru că şi pe original, precum se vede, sunt nişte corecturi. Nu-şi aducea atunci bine aminte sau nu înţelegea atunci poate foarte bine denumirile unor localităţi din Rusia, pe unde trecuse. Încă din timpul vieţii lui, jurnalul este cea mai de suflet avere pe care o am şi moştenirea de la el. Numele lui era Aurel Bercea, s-a născut în 9 august 1921 (deci ar fi împlinit 102 ani) şi a murit în martie 2016. El a plecat pe front în 24 iunie 1942, fiind de loc din satul Şăuşa, care era chiar la graniţa regiunii maghiare”, a declarat jurnalista Sanda Viţelar, potrivit Agerpres.ro

Potrivit relatărilor bunicului ei, în prima jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii româneşti, care au acţionat la Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. Printre soldaţii rămaşi pe front se număra şi Aurel Bercea.

 

„Păstrez de la el caietul-jurnal pe care l-a ţinut în perioada cât s-a aflat pe front. Este o moştenire de preţ a familiei mele. Bunicul şi-a făcut instrucţia la Turda, după care a plecat pe front către Rusia, către Cotul Domnului şi Stalingrad cu Regimentul 83 Infanterie. Poate e un lucru mai puţin ştiut că ei, deşi erau în război, mai primeau şi permisie. De exemplu, scrie la un moment dat că, după un an şi jumătate pe front, primeşte o permisie de 25 de zile ca să se întoarcă acasă şi a fost şi rănit de mai multe ori. Şi atunci sigur a petrecut o parte din acest război şi prin diverse spitale militare, până la 9 mai 1945. A fost sergent, acesta este gradul cu care a terminat, a fost mitralior. Când era în cuibul de mitralieră, în linia întâi, a început să scrie jurnalul. Din ce am înţeles de la el, jurnalul l-a ţinut pe perioada cât a fost pe front, dar nu stătea să scrie în fiecare zi. Sunt uneori şi date consecutive în jurnal, dar scria când apuca, probabil seara sau când avea un moment de respiro”, a povestit Sanda.

 

Nepoata sergentului a spus că, din studierea jurnalului, a observat că marea majoritate a notelor şi poeziilor sunt retrospective şi periodice, probabil în momentele de răgaz.

„Pentru conformitate am decis să păstrez topica şi modul de formulare folosit de el în caiet. Este o poezie naivă, simplă, scrisă cu ortografia de atunci, a unui om simplu, nu este o literatură complexă, dar el era în general un om foarte cald şi foarte inimos. Era pâinea lui Dumnezeu întotdeauna. Şi ce e foarte interesant, el şi atunci când ne povestea despre război ne povestea în aşa fel încât nu percepeam traumele îngrozitoare prin care a trecut. Nu-şi plângea de milă”, mărturiseşte Sanda.

Nepoata ostaşului îşi aminteşte o serie de povestiri în care mitraliorul spunea că a fost greu, dar găsea întotdeauna ceva amuzant de relatat. Povestea cu pantalonii de soldat era cea mai amuzantă, fiind cuprinsă şi în jurnal.

„A scris că, la un moment dat, a fost prins de ruşi şi a fost scos efectiv din cuibul de mitralieră şi a fost dus într-un sat ocupat de ruşi, într-o casă. Şi comandantul ruşilor care îl prinseseră i-a luat pantalonii de la uniformă pentru că avea pantaloni de uniformă în stare bună, destul de noi să zicem aşa, şi i-a luat pantalonii de la uniformă. El a observat că soldatul care-i păzea seara nu a închis uşa de la casă şi a aşteptat să adoarmă. Bunicul şi-a legat mantaua bine de tot, şi-a legat bocancii peste izmene şi a luat-o la fugă. A ieşit pe uşă şi a luat-o la fugă drept înainte, pe câmp, prin zăpadă până peste genunchi, în izmene şi cu mantaua pe el. Fiind noapte, aflându-se într-o ţară străină, nu ştia în ce direcţie s-o ia, în care parte ar putea să fie ai lui sau frontul românesc. A luat-o efectiv la întâmplare pe câmp şi a ajuns la marginea unui sat şi, culmea, ca să vedeţi, nimic nu-i întâmplător. Exact în acel sat se afla batalionul lui. Povesteşte că s-a dus tiptil la o casă unde a văzut lumină şi când s-a uitat pe geam şi-a văzut camarazii şi comandantul batalionului. Sigur că s-au bucurat să se revadă întregi şi comandantul i-a zis: ‘mă, Aurel, stai aici lângă sobă şi încălzeşte-te, că deocamdată n-avem alţi pantaloni să-ţi dăm, că trebuie să aşteptăm să moară cineva ca să-ţi dăm alţi pantaloni’ „, a relatat nepoata lui Aurel Bercea.

Nepoţii îl întrebau adesea cum a reuşit să treacă prin război, iar el răspundea că Dumnezeu a avut grijă de el pentru că şi rănile pe care le-a suferit au fost oarecum superficiale şi nu a rămas cu infirmităţi.

Răsfoind jurnalul găsim însemnări precum Revelionul 1943, în 1 ianuarie 1943, când Aurel Bercea scria: „Eram rătăciţi de unitate cu încă trei camarazi într-un orăşel numit Zalz (n.r. – este vorba despre oraşul Salsk din regiunea Rostov) unde am făcut anul nou la un civil la care am vândut două cămeşe făcându-ne de mâncare. Însă nu am terminat bine de mâncat că neam pomenit cu Ruşi peste noi. Am fugit cum am putut din oraş, cât pe aci să cad în mâinile ruşilor”.

În 10 ianuarie 1943, militarul relata: „După câteva săptămâni de marş foarte greu pe viscol şi ger am ajuns la Rostov, un oraş mare şi frumos, unde am scăpat de urmărirea ruşilor şi de unde neam continuat marşul nostru spre ţara noastră care încă era foarte departe”.

În 23 ianuarie 1943: „Din nou neam adunat tătă divizia în comuna Novo Sporofka, tot aici neam întâlnit cu Compania de Aruncătoare 120 care venia din ţară pentru a ne completa”.

În 3 februarie 1943: „Din Novo Sporofka tătă divizia au luat direcţia spre ţară, însă tătă divizia nu era cu un efectiv mai mare de 400 de oameni fiind decimată şi mare parte era încercuită la Stalingrad şi ne mai putând rezista în ziua de 2 februarie a capitulat în faţa inamicului”.

În 7 februarie 1943: „Eram în comuna Dumitrovka gata să plecăm mai departe când un ordin trist dă peste noi, că să verse compania nostră 1 Companie în Regimentul 111 Infanterie care sa format din tote rămăşiţele de la Stalingrad şi Cotul Donului în care companie cad şi eu şi nedespărţitu meu pretin Dobăcău Traian şi Pălaghie Ioan, amândoi consăteni din Şauşa. Din această zi neam despărţit de detaşamentu care mergea în ţară. Noi neam întors înapoi pe altă direcţie. Domne ce trişti eram atunci”.

În 10 martie 1943: „De împreună cu Compania 120 Aruncătoare, după un marş forte greu cu ger şi viscol iar acum în primvăre cu un noroi până în genunchi am ajuns în comuna Feodorofka la vest nord de oraşul Melitopol, oprindune în această comună pentru refacere, aici am fost repartizat la Compania de Cercetare a Regimentului 111 Infanterie”.

Prima poezie este scrisă în 1943, în ziua de Paşti, în 24 aprilie 1943, când erau într-o comună Feodorofka, şi se numeşte ‘Dor de casă în Sfânta zi de Paşti – 24 aprilie 1943’. Iată ce scrie: „În această sfântă zi de Paşti eram tot în Feodorofka departe de ţara mea, departe de satul meu, de căminul meu cel drag şi ardea în mine un dor nebun de plaiurile mele dragi şi de părinţi. În această sfântă zi de paşti am primit pachete din ţară. O sticlă de Rom de jumătate, ouă roşi, cozonac, bomboane şi ţigări, am băut romu, neam îmbătă şi plângiam cu ofiţeri cu tot jucând hora mare. Iar eu m-am apucat şi am scris aceste câteva rânduri:
De atâta înstrăinare
Nu pot merge pe cărare
Ardetiar focu străinătate
Cam ajuns tare departe
Unde cartia nu străbate

Dimineaţa când mă scol
Ies afară încetişor
Şi mă riazăm de un uştior
Mă uit spre Ţară cu Dor.

Dimineaţă în zori de zi
Ies să văd ce oi auzi
Nu aud cocoş cântând
Nici păsări ciripind
Numai trenul fluierând
Trenul care mo dus
Prin Rusia în sus.

Foaie verde de secară
Mie inima amară
Nu mi amară de venin
Mi amară că sunt străin”,

Sanda ne mai spune că în jurnal sunt aproape 10 poezii şi că el a scris şi după ce s-a întors acasă de pe front şi şi-a continuat studiile, făcând liceul la seral.

În jurnal mai regăsim scrisori în versuri din spital, când îi scria mamei sale, una dintre poezii având 15 strofe, în care relatează, în 13 iunie 1944, că a fost rănit şi este în spital şi că nu îl dor rănile, ci dorul de casă.

După întoarcerea armelor, Aurel Bercea a continuat să scrie şi astfel aflăm că a ajuns şi pe frontul din Slovacia, unde a scris poezia „Mi-e dor de ţara mea frumoasă”. Jurnalul continuă şi după ziua victoriei.

Partea de pe front se încheie, ultima însemnare este în 10 octombrie 1945, când a spus că este ziua în care s-a închis campania sa din Al Doilea Război Mondial: „Este ziua în care, după 3 ani, m-am văzut şi eu iarăşi civil deconcentrat. În această zi am stat şi mi-am reamintit de viaţa mea de mizerie şi suferinţă, din aceşti 3 ani, drumul străbătut numai şi numai pe jos de la Nipru la Stalingrad, de la Stalingrad înapoi până la Brno în Cehoslovacia. Au fost 3 ani de zbucium şi de suferinţă. Au fost 3 ani în care am rătăcit pe cărări necunoscute, cu moartea în faţă la fiecare pas. În aceşti 3 ani sălaşul meu a fost numai bordeiul şi tranşeul ud şi plin de sânge. Închid aceste rânduri scrise de mine pe meleaguri străine”.

 

Sanda ne-a arătat şi ultima poezie din acest jurnal, pe care bunicul ei a scris-o 43 de ani mai târziu, în 9 mai 1987, al cărei titlu este „Carnetul de campanie”, ca un omagiu adus jurnalului său: „Carnetul vechi, ascuns în ladă,/Care timp îndelungat a stat uitat./ L-am scris alături de grenadă/L-am purtat în haina de soldat./Adună regăsite file atâtea gânduri la un loc, /Din vremuri când în nopţi şi zile am stat în linia de foc,/Le-am scris când măturam pe stâncă, bătut de grindină, de vânt,/ Acest carnet miroase încă a praf de puşcă, a pământ./ Sunt pagini la întâmplare,/ Când nu ştiam de sînt viu sau mort, /Le-am scris în grea încercare, /Ori în bordei sub foi de cort./Câte o file poate-i ruptă, se-ntâmplă, ce să mă mai scuz, / Stropit m-au scos atunci din luptă din groapa neagră de obuz./ Acest carnet l-am purtat cu mine pe front, în umedul tranşeu, / De atâtea ori părtaş la bine, părtaş de atâtea ori la greu./ Păcat că bietele cuvinte nu pot cuprinde tot ce vreau, dar scrise cum îmi vin în minte, /E timpul firul să-l reiau./ Să fie, dar, şi-aceste file o pildă mulţilor urmaşi,/ De măreţia celor zile să afle tinerii ostaşi”.