O broască adusă în Australia pentru a devora gândacii din plantațiile de trestie de zahăr a devenit un flagel național, răspândindu-se necontrolat timp de aproape un secol. Totul a pornit de la o întâlnire științifică din 1932, în Puerto Rico.
Acolo, un fitopatolog pe nume Arthur Bell a auzit o poveste aproape prea frumoasă ca să fie adevărată: o broască uriașă, originară din America, ar fi reușit să țină sub control gândacii care devorau plantațiile de trestie de zahăr. Trei ani mai târziu, ideea a devenit plan. Entomologul Reginald Mungomery a zburat până în Hawaii, a prins câțiva dintre acești amfibieni și i-a adus în Australia, lângă Cairns.
Unul dintre animale a murit pe drum. Au rămas 101 indivizi fondatori, o cifră care avea să intre în istorie. Până în august 1935, reproducerea în captivitate a mers atât de bine încât 2.400 de broaște au fost eliberate pe câmpurile din Gordonvale. Nimic nu fusese verificat înainte. Niciun studiu despre impactul asupra mediului.
Nici măcar o confirmare că broasca ar fi vrut să mănânce gândacii respectivi. S-a mers pe intuiție, nu pe știință. Când prudența a cedat în fața presiunii economice
Problema era una singură, dar nimeni nu o observase la timp. Gândacii care făceau ravagii în culturi, cel francez și cel cenușiu, își petreceau viața adultă departe de sol.
Larvele lor roadeau rădăcinile din subteran, dar adulții urcau pe tulpini. O broască lipită de pământ nu avea nicio șansă să-i prindă. Iar când gândacii coborau, broasca nu era activă. O nepotrivire perfectă, orchestrată de oameni. Unii specialiști au văzut dezastrul înainte ca acesta să se întâmple. În 1936, entomologul Walter Froggatt avertiza că broasca, imună la dușmani și cu o dietă omnivoră, ar putea deveni un flagel național, comparabil cu iepurele sau cactusul.
Guvernul federal a încercat o intervenție de ultim moment, interzicând eliberarea altor broaște în decembrie 1935. Interdicția a durat doar până în septembrie 1936, când fermierii de trestie au făcut lobby și au obținut ridicarea ei. Presiunea economică a cântărit mai greu decât prudența.
Un flagel care a scăpat de sub control
Odată scăpată în natură, broasca nu a mai avut nimic care să o oprească. Prădătorii australieni nu aveau nicio imunitate la toxinele ei. Șopârlele monitor, șerpii și quoll-urile care încercau să o mănânce mureau în câteva minute. Specia s-a răspândit într-un ritm aproape militar: 40 până la 60 de kilometri pe an spre vest. A ajuns la Brisbane în 1945, la Burketown la începutul anilor 1980, la Iron Range în 1983 și la vârful Peninsulei Cape York în 1994. Abia în 1950, la cincisprezece ani după ce a fost importată ca salvatoare, broasca a fost declarată oficial dăunătoare.
Statul și-a recunoscut greșeala, dar era mult prea târziu. Specia era deja pretutindeni.
Astăzi, războiul nu se mai duce în laboratoare. Se duce în grădini și lângă billabong-uri, acolo unde voluntarii din comunitățile din nord-estul Australiei se adună pentru a strânge broaștele cu mâna. Organizații precum Watergum coordonează aceste acțiuni, încercând să limiteze reproducerea speciei. La aproape un secol de la prima eliberare, lupta continuă, broască cu broască, fără nicio soluție definitivă la orizont.
