O pitică albă cu un conținut de niobiu de peste 1.000 de ori mai mare decât cel solar ar putea fi hrănită de o planetă gigantică renăscută din rămășițele stelei moarte. O cantitate de niobiu de peste 1.000 de ori mai mare decât cea din Soare a fost descoperită în atmosfera unei pitice albe. Nimeni nu se aștepta la asta. Iar explicația cea mai plauzibilă sună ca un scenariu science-fiction: acolo s-ar fi născut o planetă gigantică din rămășițele stelei moarte. Cercetarea, publicată pe 5 octombrie 2026 în Nature Astronomy, este coordonată de Jamie T.
Williams, de la Universitatea din Warwick. Este primul caz în care niobiul este identificat la o pitică albă. O pitică albă, pe scurt, este miezul dens și fierbinte rămas după ce o stea de tip solar își epuizează combustibilul, se umflă într-o gigantă roșie, își aruncă straturile exterioare și apoi se prăbușește. Toată masa Soarelui, înghesuită într-un volum cât al Pământului. În faza de gigantă roșie se fabrică elementele grele prin așa-numitul proces s, o captare lentă de neutroni. Gazul expulzat duce această semnătură chimică în jurul stelei. Atmosfera piticei albe HS 0209+0832 este extrem de bogată în elemente mai grele decât fierul, printre care zinc, cupru și niobiu, în timp ce siliciul și fierul sunt aproape absente.
O combinație care trimite direct la elementele procesului s. Un candidat planetar care se evaporă în 4,4 zile
Comunicatul de presă al Universității Warwick confirmă: niobiul depășește nivelul solar de peste 1.000 de ori.
Dar aici apare paradoxul. Gravitația unei pitice albe este atât de puternică încât elementele grele se scufundă rapid spre interior, lăsând la suprafață doar hidrogen și heliu. Niobiul detectat nu poate fi un vestigiu vechi. Trebuie să vină din mediul din jurul stelei și să fie reînnoit constant. E ca și cum ai turna zahăr în ceai: fără adăugiri noi, fundul se încarcă, iar partea de sus se limpezește din nou. Telescopul spațial Hubble a surprins deja elemente grele căzând pe suprafața piticei albe.
Cineva sau ceva i le furnizează fără oprire. Pentru echipa de cercetare, varianta cea mai probabilă este că HS 0209+0832 se hrănește cu o planetă gigantică de a doua generație. Aceasta s-ar fi format într-un disc nou de material, apărut în timpul morții stelei, din straturile pe care aceasta le-a expulzat.
Un disc care, în mod natural, ar fi fost bogat în elemente neobișnuite — exact cele care apar astăzi în atmosfera piticei albe. Planetele din prima generație, născute odată cu steaua lor și care au supraviețuit fazei cataclismice pe orbite largi, fuseseră deja identificate în jurul piticelor albe.
Lumile „renăscute” erau doar bănuite în preajma pulsarilor. Jamie Williams recunoaște că este surprinzător să vezi așa ceva în jurul unei rămășițe stelare atât de comune. Și repetă: deocamdată este doar un candidat. Semnalul vine de la satelitul TESS al NASA. Măsurătorile de luminozitate indică o perioadă de 4,399 ± 0,026 zile. Pentru comparație, Mercur încheie o orbită în jurul Soarelui în 88 de zile. O revoluție în 4,4 zile înseamnă o orbită mică, deci o expunere brutală la radiația unei pitice albe extrem de fierbinte.
Rezumatul studiului descrie atmosfera unei planete gigantice candidate care se evaporă sub efectul radiației, în timp ce vedeta o înghite treptat. Soarele va deveni și el o pitică albă
Lucrarea se sprijină pe observații de la Hubble, date de la TESS și alte instrumente, cu finanțare de la Consiliul European de Cercetare. Primul autor, Jamie Williams, este încă doctorand la departamentul de fizică al Universității Warwick. Soarele însuși va deveni o pitică albă, la fel ca majoritatea stelelor.
Williams subliniază că aceste stele se răcesc lent, ceea ce stabilizează zonele lor locuibile pentru perioade foarte lungi. Dar avertizează că, înainte de a trage orice concluzie despre posibilitatea vieții, candidatul trebuie validat.
