Un istoric al Aradului dezvăluie atmosfera reală de pe străzile Aradului, în Belle Epoque, perioada 1871-1914. Este vorba despre perioada în care încă trăsurile asigurau transportul în comun.

Străzile erau pline de noroi FOTO ilustrație Andrei Ando

Străzile erau pline de noroi FOTO ilustrație Andrei Ando

Asfalt nu exista, iar caii erau o prezență cotidiană pe străzile orașului.

Străzile centrale, deși pietruite, erau înnoroiate, acoperite cu un strat gros de glod. Pe străzi au fost așezate palănci groase,
ca oamenii să nu umble în noroi.

Mirosul urinei de cal era persistent. Nu exista un sistem eficient de curățare a dejecțiilor, iar vizitiii puneau saci sub coada
cailor, să rețină balega. Erau câteva sute de trăsuri pentru transportul public, alte sute pentru transportul privat. De aici deducem că și numărul cailor de pe străzi era considerabil. Din informațiile pe care le avem, cel
puțin o mie de cai circulau zilnic, în anul 1900, pe străzile arădene. Asta înseamnă o mie de litri de urină de cal pe străzi, cu un miros persistent. Nici alte animale și păsări, porci, gâște, rațe, găini, câini nu erau o prezență anormală pe străzile centrale. În actuala Piață Avram Iancu porcii se scăldau și în secolul XIX, iar Poltura de astăzi era cunoscută ca un cartier al
gâștelor
”, spune istoricul Andrei Ando din Arad.

Ilustrată cu momentele de atunci FOTO Facebook Andrei Ando

Ilustrată cu momentele de atunci FOTO Facebook Andrei Ando

În centrul Aradului, la Hotelul Crucea Albă era
principala stație de poștalioane din oraș. La data de 5 aprilie 1838, de aici
pornea primul poștalion privat care lega Aradul de Pesta.

La Arad s-a înființat Societatea de Poștalioane
Arad-Pesta, care îngloba elita locală, și își propunea să sprijine extinderea
rutelor și creșterea gradului de confort și siguranță la călătoriile cu
poștalionul. Era o asociere particulară, cu scopul obținerii de profit, care
concura poștalionul de stat.

Străzile arădene erau ca un front bombardat, pe
care trebuia să circuli cu cea mai mare atenție; când nu călcai în gropi, aveai
toate șansele să calci în dejecții sau în urină. Deși nu există mărturii din
epocă, este probabil că și la Arad a
fost adoptat modelul american: la colțuri de stradă, copiii așteptau să fie
angajați, ca pentru niște mărunțiș, să curețe cu mătura aleile în fata pietonilor
simandicoși”,
mai adaugă doctorul în istorie Andrei Ando.

La fiecare ploaie străzile se transformau într-o
mlaștină cu un miros foarte greu de suportat. Duhoarea era sufocantă. Balega de
cal se acumula într-un ritm mult mai mare decât s-ar fi putut debarasa. Era
depozitată pe terenurile goale dintre case, de cele mai multe ori în grămezi
mari – un disconfort pe orice vreme, și pe căldură, și pe umezeală. Această
situație ducea la proliferarea unor boli ca febra tifoidă și dizenteria.

Și numărul accidentelor era mare

Instinctul cailor a adăugat un nivel periculos de imprevizibilitate transportului din secolul al XIX-lea.

„Acest lucru a fost valabil mai ales într-un mediu urban plin de viață, plin de situații imprevizibile care puteau speria animalele. Căii, adesea, loveau, mușcau sau călcau trecătorii. Copiii au fost deosebit de expuși riscului. Și numărul cailor
morți în accidente era ridicat, câțiva în fiecare lună”,
mai adaugă Andrei Ando.

În anul 1923, Aradul era un oraș unde străzile centrale erau deja asfaltate aproape în întregime, iar periferiile arătau mai
bine decât la București – după cum nota Theodor Dumitrescu, într-un articol pentru ziarul „Adevărul” din anul 1923.

Sursa: Adevarul.ro coral