Un miliard de franci francezi a fost investit într-o invenție care nu a funcționat niciodată, iar statul a încercat să îngroape adevărul. Un miliard de franci francezi a dispărut în pământ, iar nimeni nu a vrut să vorbească despre asta. Totul a început cu o promisiune aproape neverosimilă: doi inventatori excentrici susțineau că au construit un dispozitiv capabil să străpungă cu privirea mii de metri de rocă solidă, dezvăluind ascunzișurile planetei. În plină criză energetică, când Franța sufoca sub embargo-ul petrolier, această idee părea salvarea perfectă. Un aristocrat belgian și un italian autodidact, fost reparator de televizoare, formau perechea care avea să înșele statul francez la cea mai mare scară posibilă. Alain de Villegas și Aldo Bonassoli nu erau la prima lor încercare de acest gen.
Cu ani în urmă, înspre finalul deceniului șapte, ei pretindeau deja că pot găsi apă subterană cu ajutorul unor invenții misterioase. Acum, miza era infinit mai mare: vorbeau despre gaze, petrol și minerale rare, folosind un jargon ezoteric pe care îl numeau „procesele Delta și Omega”. Cum a fost păcălit statul francez la cel mai înalt nivel
Ceea ce a urmat a fost o combinație letală de naivitate politică și abilitate manipulatorie. Villegas, cu titlul său nobiliar și conexiunile sale franco-belgiene, a reușit să pătrundă în cele mai înalte cercuri ale puterii. A ajuns la Antoine Pinay, fost președinte al Consiliului, care avea un loc în consiliul de administrație al Elf-Aquitaine, gigantul petrolier de stat. Întâlnirea decisivă a avut loc la începutul verii anului 1976, când Pinay și Pierre Guillaumat, șeful Elf, au fost primiți la Palatul Élysée de președintele Valéry Giscard d’Estaing. Oportunitatea a fost prezentată ca fiind revoluționară, iar șeful statului a fost convins.
Banii au curs aproape imediat, cu o viteză care sfidează orice logică financiară. Primul contract, semnat la Zurich, aducea 400 de milioane de franci. Un an mai târziu, încă 350 de milioane au fost adăugate la total. Și pentru ca povestea să pară și mai absurdă, în 1978, un al treilea contract de 500 de milioane a completat tabloul. În total, un miliard de franci a fost investit într-o mașinărie care, cel puțin teoretic, nimeni nu a văzut-o funcționând vreodată cu adevărat. O parte din această avere a fost cheltuită pe achiziții care nu aveau nimic de-a face cu explorarea geologică. Patru avioane, inclusiv un Boeing 707, o ambarcațiune și un centru de cercetare cu aproximativ douăzeci de angajați, găzduit într-un castel belgian din Ganshoren, proprietatea personală a lui Villegas.
Între timp, în spatele acestei opulențe, se desfășura o fraudă atât de ingenioasă încât a păcălit chiar și inginerii specializați. Metoda era diabolic de simplă.
Pentru a testa presupusul dispozitiv, specialiștii Elf au organizat verificări pe terenuri unde știau deja că există zăcăminte. Rezultatele au fost, evident, „pozitive”. Ceea ce inginerii nu știau era că cei doi escroci obținuseră acces la studiile geologice interne prin intermediul unor surse infiltrate. De fiecare dată când un om de știință ridica o întrebare incomodă, apărea aceeași amenințare: invenția va fi vândută americanilor sau unei țări din Golf. Această tactică de intimidare a redus la tăcere orice scepticism timp de ani întregi. Adevărul îngropat și scos la lumină de presă
Chiar și atunci când forajele din Africa de Sud au eșuat lamentabil, generând pierderi de aproape 100 de milioane de franci, compania a continuat să finanțeze proiectul.
Abia în 1980, fostul premier Raymond Barre, alarmat de amploarea sumelor înghițite, a cerut Curții de Conturi să investigheze. Documentul rezultat a fost devastator pentru conducerea Elf, dar a avut un destin incredibil: a fost clasificat drept secret al apărării naționale. În octombrie 1982, Bernard Beck, primul președinte al Curții de Conturi, a ordonat distrugerea tuturor copiilor raportului, inclusiv a exemplarului său personal. Adevărul a fost îngropat oficial, dar nu pentru mult timp. Jurnalismul de investigație avea să scoată totul la lumină. Pierre Péan a fost primul care a atins subiectul în vara anului 1983, dar dezvăluirea completă a venit în decembrie, când Le Canard Enchaîné a publicat povestea detaliată a întregii afaceri. Cutremurul politic a fost imediat.
A doua zi
, în Adunarea Națională, Henri Emmanuelli, secretar de stat la buget, a condamnat distrugerea raportului ca fiind un „eșec” al statului. Giscard d’Estaing, acuzat că a aprobat proiectul în timpul mandatului său, a răspuns la televiziune, vorbind despre „riscul rușinos al degradării Franței”. O comisie parlamentară de anchetă a fost formată pentru a stabili vinovățiile. Concluziile au fost surprinzător de blânde cu fostul președinte, care a fost exonerat, dar extrem de dure cu Raymond Barre, considerat responsabil pentru gestionarea defectuoasă a întregii situații. Până în ziua de azi, povestea rămâne unul dintre cele mai șocante exemple de fraudă la scară industrială, o lecție dureroasă despre cum disperarea și dorința de independență energetică pot orbi chiar și cele mai luminate minți ale unui stat.
