News Flash:

POVESTE DE PANDEMIE: Bistriţeanul cu 6 ani de puşcărie făcuţi pentru rock şi libertate: “De pandemie, oficialii comunei au uitat de bătrani, îi lasă să moară cu zile”!

12 Mai 2020
2113 Vizualizari | 0 Comentarii
BZC Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.8743 RON (-0.0002)
USD: 4.0100 RON (-0.0018)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Emil Hidos poveste de pandemie 1

Chiar şi la cei 70 de ani ai săi, Emil Hidoş reprezintă întruchiparea rocker-ului autentic, după o viaţă trăită ca şi camionagiu! Doar că, pe deasupra el a ispăşit şase ani de puşcărie politică deoarece la 18 ani a editat un gen de revistă-manifest, în care scria despre muzica rock şi înfierea acolo şi societatea comunistă. Acum, în plină pandemie, el spune că autorităţilor comunei Nimigea – trăitoare, ca şi el, în satul Mogoşeni - li se fâlfâie de bătrânii singuri, sătui deja de mămăligă, fără să-i ajute să-şi întocmească declaraţii pe proprie răspundere, ca să iasă bieţii de ei la magazin să-şi cumpere o pâine şi cele necesare!     

Povestea eroului Emil Hidoş

Născut la Bistrița, din mamă săsoaică și tată ungur, Emil Hidoş a avut o copilărie liniștită, alături de prietenii cu care făcea drumeții şi lecturi. “Eram un copil al societății “de aur”, numai că aceasta n-a vrut să mă accepte… Am aflat, ulterior, citind dosarul meu de la CNSAS că prima informaţie despre mine a fost când aveam paisprezece ani și jumătate, în care scria că numai muzică occidentală am în cap” – mărturiseşte el.  Face Școala Comercială în Cluj, absolvit-o în 1965. Acolo, stă în gazdă pentru câteva luni, împreună cu trei colegi, într-o cameră pe care marele actor Aurel Giurumia o dădea în chirie. Despre perioada respectivă povesteşte că, prin 1964 Giurumia l-a chemat odată, împreună cu ceilalţi tineri, la Teatrul Național, ca să vadă un spectacol de operetă, în ciuda faptului că nu-i plăcea opereta, doar operele rock. “Ne-a dus acolo sub pretextul că vrea să facă o glumă colegilor. Ne-a cumpărat fiecăruia câte o lămâie, instalându-ne în rândul întâi, având obligaţia să o ținem la vedere. Și, când cei de pe scenă au observat lămâile, atât suflătorilor cât și soliștilor li s-a făcut gura pungă și n-au mai putut cânta. S-a oprit spectacolul, iar pe noi ne-au luat pe sus oamenii de ordine. Ne-a salvat tot Giurumia, care le-a spus acestora, când se pregăteau să ne predea miliției, că el e de vină, a vrut să facă o glumă”… Apoi, omul care a purtat plete pe umeri toată viaţa – în afară de perioada puşcăriei - mai are o amintire legată de acest subiect: cum și-a pierdut, ca elev, pentru prima oară podoaba capilară, averea cea mai de preț de atunci. „Eram vânat, pur și simplu de profesori – numai ca să mă determine să mă tund, dar n-au reușit. Asta şi pentru că, deși rebel, eram bun la învățătură. Dar știți cine a reușit, totuși, să mă facă să ajung ras în cap? Actorul Jean Marais”.

Râde și începe să relateze întâmplarea: „Acesta, venit la Cluj cu surle şi trâmbiţe, a fost cazat la Hotelul „Continental” – iar noi am fugit de la şcoală şi ne-am strâns sub balconul lui, ca să-l aclamăm. Iar pentru că directorul nostru a anunțat miliția, am fost băgați cu toții în dubă și apoi rași în cap, de un frizer al lor, ca să ne fie de învățătură. De atunci nu îi mai spun actorului decât Jean M-a Ras!”  

Fronda

După absolvirea Școlii Comerciale, ca șef de promoție, în meseria de ospătar este repartizat acasă, la Bistrița, la Restaurantul„Bret”, având acum și dreptul de a lucra, vara, pe Litoral.  Practic, acest lucru însemna împlinirea visului său: acela de a putea cunoaște străini și de a gusta din plin senzația libertății! Iar pe la șaptesprezece ani, înainte de primul lui sezon de muncă pe Litoral, a avut și primul contact oficial cu Securitatea! „Când pregăteam o masă, mă cheamă la ei doi tipi care, după câteva minute, îmi cer să devin informatorul lor şi să le spun cu ce se ocupă colegii pe Litoral. Eu le-am spus, ferm, că dacă aflu de vreun atentat le spun – dar dacă badea Gheorghe n-are zahăr sau cineva vorbește de rău conducerea partidului, astea nu le spun. S-au dus bombănind, dar după un an a început calvarul meu. La mare îl cunoscusem pe renumitul Cornel Chiriac – cel care va fi mai târziu asasinat, în Germania – omul-spectacol de la „Radio Vacanța”, cu care am stat de vorbă timp de două ore și jumătate. Ne-am despărţit prieteni, așa că în mintea mea de băiat de 18 ani mi-am zis că trebuie să ajung și eu ca el. Iar după fuga lui în Germania, ascultam deja, cu aparatul pe umăr, în public, Radio Europa Liberă ”.  

Interpelat de către securişti, le-a zis, în zeflemea, că ascultă muzică, nu politică – și dacă dau ei muzică mai bună, îi ascultă atuncea pe ei! Apoi, curând de tot începe o nouă activitate “subversivă”: scrie, pe pagini A4, un gen de jurnal-manifest, în care vorbește de muzica rock mondială, înjurându-i pe “tovarăși” că nu-i lasă pe tineri să poarte  plete, “publicaţie” pe care o uită în mod intenţionat prin crâșme. Revista s-a numit WALD OLD POPP, o transcriere după ureche a WORLD OF POP, asta pentru că Emil nu ştia o boabă de engleză. Semna cu pseudonimul Brian Jones, nimeni altul decât renumitul chitarist de la “Rolling Stones”. De altfel, înființase, cu ani în urmă, și o formație de muzică ușoară, denumită “The Limes” (Teii – dar şi Lămâile verzi), în care el făcea pe bateristul și cu toții cântau, într-o engleză aproximativă, piese din repertoriul formației “The Rainbows”.  Plus că, după ce înfiinţează O.T.L. (Organizaţia Tinerilor Liberi) îi scrie și șase scrisori lui Cornel Chiriac, pe adresa emisiunii “Metronom în libertate” de la Radio Europa Liberă! Dar între timp făcuse, în avântul său, o uriaşă greşeală, care va duce la întemniţarea lui pentru “infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste”: “Ca-n filmele cu Winnetou și Old Shatterhand, animat de gândul frumos și nevinovat al prieteniei, m-am făcut frate de cruce cu Pall Karol  – mort, săracul, de câţiva ani – lucru care l-a făcut pe procurorul militar șef  Ludovic Magda de la Cluj, dornic probabil să obțină un grad de pe urma poveștii noastre, să insiste să ne bage la frățiile de cruce legionare”. 

Puşcăria şi supliciile

Este lăsat totuşi să meargă în armată, la Aiud, unde urma după jurământ să facă serviciul de pază, şi chiar la pușcărie. Asta dacă n-ar fi fost săltat din unitate, după ce prietenul său – strâns cu ușa – a povestit la Securitate tot ce făcuseră împreună. Emil a fost preluat, pe 14 iulie 1970, la Securitatea din Bistriţa, tocmai de către cunoscutul său, maiorul Gyorgy Ladislau, căruia-i dăduse de băut pe caiet la „Ciocârlia”  şi a cărui meteahnă era că uita mereu să plătească! În continuare, în timpul anchetei este bătut bine, de procurorul militar Ludovic Magda, nimic altceva decât un smardoiaş ordinar. „Acest individ, ca-ntr-o piesă proastă, mi-a smuls stema de pe cascheta militar în termen, iar după crunta anchetă de la Tribunalul Militar Cluj am fost adus în clădirea Securității Bistrița, unde am stat – din 14 iulie până pe 13 septembrie. La proces, anchetatorul șef de la Securitatea Bistrița, căpitanul Gyorgy Ladislau, era prezent, savura totul. Am leșinat când am auzit că m-au condamnat la 22 de ani de pușcărie, dar el – vezi, Doamne, milos – a venit la căpătâiul meu și mi-a zis să fiu liniștit, că nu o să stau decât șase ani după recurs! Practic, știa cât voi primi în final, fapt ce dovedește clar că procesul a fost o înscenare”! Convingerea fermă a lui Emil este că Securității îi trebuia în acei ani niște „sperietori de ciori”, în fiecare județ, deoarece fenomenul Cornel Chiriac luase deja o amploare care trebuia stopată cumva. Iar penitenţele care au urmat pentru el au fost astfel: una de scurtă perioadă la Penitenciarul Cluj, la Văcărești – o lună și ceva, în perioada recursului – și apoi restul la Aiud, cu o „escală” la Jilava. Asta, nu înainte ca Organul U.T.C.-ului, „Scânteia tineretului” să-l înfirereze, în stil tipic bolşevic, într-un articol intitulat ”De ce s-a scufundat „vaporul” lui Emil? Gașca, expresie a singurătății și sărăciei spirituale”.

La Aiud cunoaşte o serie de persoane interesante, printre care pe un anume Șerb, fost general, cu care a și stat în celulă, care îi tot spunea că e nevinovat, singura „vinovăție” a lui fiind aceea că a refuzat să-i scoată pe militari la muncă. Însă Emil Hidoş află ulterior că, de fapt, acesta ar fi fost prins spionând pentru KGB. Alte personaje de care a aflat acolo au fost:  Codreanu, fostul ministru ceauşist al industriei,  intrat pentru că a luat bani din contractele făcute în străinătate și renumitul dizident Iulius Filip, despre care se știa că a făcut legătura cu Solidaritatea poloneză, dar nu l-a întâlnit niciodată.

La un moment dat, un deţinut de drept comun, prieten de familie, îl  recunoaşte şi reuşeşte să-i aducă o ciocolată, împreună cu o foiţă de ţigară şi o mină de creion. Aşa a putut Hidoş să înveţe engleza şi italiana de la doi preoţi greco-catolici, aflaţi şi ei în puşcărie din motive politice, însă i-au fost găsite foiţele scrise şi hârtia de la ciocolată, plină şi ea de cuvinte. “Delict” pentru care intră la Jilava, unde rămâne şase luni, perioadă în care pierde 44 de kilograme, de la 85 – cu cât a intrat - ieşind cu doar 41. După ispăşirea pedepsei se întoarce la Bistriţa, unde îşi preia slujba de la localul „Ciocârlia”, unde securiştii încearcă din nou racolarea lui. Însă, lovindu-se de refuzul său, îl compromit zicându-i cu voce tare: „Îţi mulţumim pentru informaţie, mai venim”. Aşa că Emil ajunge să fie părăsit de toată lumea, este dat afară din comerţ. Lucrează, totuşi, pentru o scurtă perioadă la Cercul Cine-foto de la Casa de Cultură Bistriţa şi apoi pe post de şef al măturătorilor oraşului, la I.G.C.L., de unde este rapid dat afară. Se căsătoreşte, în 1977,  cu Somoi Ibolyka, în ciuda sfatului a doi fraţi legionari, pe care-I cunoscuse în puşcărie, acela să nu se însoare cu prima femeie pe care o întâlneşte „afară”. Şi, colac peste pupăză, după plecarea ei în Germania, rămâne pe cap şi cu cei doi copii ai ei.

Libertate printre lacrimi: “Dumnezeu nu există”!

Reuşeşte să emigreze până la urmă şi el, tot în Germania, deşi întâmpină numeroase necazuri din partea Securităţii, care-i instalse microfon şi-n pat şi-l şantaja cu cu înregistrările partidelor de sex avute cu Ibolyka. Ajunge în Germania pe 6 ianuarie 1986, unde se angajează şi munceşte până-n 2015 ca şi şofer de camion. Divorţase între timp de Ibolyka şi se căsătorise în 1993 cu a doua lui soţie, Aurora. Adaugă apoi, intrigat, cu un aer de neputinţă în glas: “Şi, aflat deja în Germania, în 1994, am zis să-mi împlinesc visul de o viaţă şi să mă duc împreună cu Aurora şi cu frate-meu la un concert Pink Floyd. Am stat la coadă la bilete de la ora patru dimineaţa, în zăpadă. Şi, la concert, ştiţi ce mi s-a întâmplat? Ei au văzut concertul de la un capăt la altul dar eu, de emoţie, am clacat! Înainte de începutul evenimentului a trecut pe lângă mine, în carne şi oase, David Gilmour – solistul vocal -  şi când l-am văzut mi-am zis: “Dumnezeu nu există, pentru că n-a făcut dreptate! Cei liberi din Occident s-au născut cu el, i-au văzut deburul, evoluţia  - şi eu doar la 37 de ani am putut să-l văd!”

Se întoarce acasă în 2015, după ce s-a pensionat de boală. Suferea deja de astm şi avea doar o pensie minusculă, cea din care trăieşte şi acum. Îmi explică astfel întoarcerea în ţară: “Îmi picaseră dinţii, părul şi aveam şi stomacul bolnav – totul de la anii de puşcărie. Aveam o căţeluşă pe care o plimbam toată ziua şi acasă mă aştepta, de regulă, lada cu bere, astfel că ajunsesem să cântăresc 125 de kilograme. Aşa că, într-un gest disperat, ne-am pus tot ce deţineam într-o remorcă şi cu 300 de euro în portofel am venit în ţară”. Se stabileşte în Mogoşeni, un sat aflat la 40 de km. de Bistriţa, unde îşi procurase, din timp, un teren şi îşi ridică pe el o căsuţă, fiind permanent ţinut la distanţă de autorităţi – pentru gura lui spurcată – dar şi de către săteni – pentru că, pur şi simplu, aceştia nu-l înţeleg.

De pandemie, indiferenţa autorităţilor

Şi, acum, în momentele dificile ale autoizolării la domiciliu, acesta îmi mărturiseşte, prin mess, în stilu-I direct, inimitabil: “N-am frică de patruzeci de zile de izolare  – eu, care am făcut şase ani de puşcărie. Însă, ca om în vârstă de 70 de ani şi cu câţiva vecini care depăşesc vârsta mea, tot aşteptăm de la începutul pandemiei, din partea autorităţilor, să apară şi la noi ceva voluntari, trimişi de Primărie, ca să ne ajute. Asta – din câte ştiu – este în obligaţia lor! Am avut maşina stricată în toată această perioadă, deci nu m-am putut deplasa nicicum, dar ei n-au făcut acest lucru: deşi m-am tot holbat până acum n-am văzut pe nimeni trimis de Primărie. Şi sunt şi eu ca şi toţi ceilalţi bătrâni din sat. Singur, trist, deşi aici, în Mogoşeni, trăiesc şase inşi care reprezintă oficialităţile comunei Nimigea: primarul, secretarul, inginerul agronom, inginerul topo, contabilul, ofiţerul de stare civilă. De pildă, am un vecin de 76 de ani, iar el m-a sunat, disperat, ca să mă cheme să-l ajut cu o declaraţie pe proprie răspundere. Mi-a spus, cu lacrimi în ochi: “M-am săturat de atâta mămăligă, vreau să-mi cumpăr şi eu o pâine, dar n-a venit nimeni  să mă vadă şi să mă întrebe dacă mă descurc la întocmirea declaraţiei pe proprie răspundere…” În cazul meu ştiu că n-ar veni în ruptul capului, că sunt rău de gură – dar, la bătrânii ăştia, de ce nu vine nimeni”? Îl întreb, în încheierea discuţiei noastre dacă se mai simte în vreun fel urmărit şi în zilele noastre, ca odinioară. Râde şi-mi mărturiseşte, debordând de sinceritate: “Io simt şi acuma că există cineva care-mi stă tot timpul în spate şi-mi suflă în ceafă… Când am fost în puşcărie, la Aiud, am stat în celulă cu doi legionari, din Constanţa – fraţii Botez, cei care m-au sfătuit să nu mă căsătoresc cu prima femeie cu care mă cuplez după puşcărie. Ei mi-au spus următoarele: “Dacă vrei să afli cine-i turnătorul tău, spunei lui A că floarea-I galbenă, lui B că-i roşie şi lui C că-i portocalie. Iar când ai contact cu Securitatea şi ţi se vorbeşte de floarea roşie, atunci afli că turnătorul e B, în mod sigur… Şi, pe principiul acesta şi azi vorbesc prin sat, cu unul, cu altul şi – într-un târziu – vine sectoristul şi-mi atrage atenţia: “Vezi, c-ai vorbit asta şi asta”! Atunci eu îi zic: “Ştiu cine m-a turnat”! Şi râdem amândoi… În rest, acum sunt doar demoralizat de această izolare, însă am deprins demult obişnuinţa de a rezista în clipe de cumpănă”…

Sorin Grecu

 

 

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

Galerie Foto

emil_1966._._._
emil hidos bistritean puscarie pandemie libertate batrni
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2021 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1312 (s) | 22 queries | Mysql time :0.021801 (s)