News Flash:

„Mi-am luat baiatul si am mers in parc. Acolo am intalnit o bona si mi s-a pus rau pata pe ea. Am intrat in vorba cu Viviana, iar apoi au urmat 3 luni de partide de amor nebun. Sotia mea a aflat, a urmat divort, dar soc a fost cand am descoperit cine era

21 Mai 2017
3536 Vizualizari | 0 Comentarii
Viviana
O aventura cu bona m-a dus la divort!
Cand sotia mea, Carmen, a obtinut un post de conducere la o companie importanta, ceea ce insemna, in primul rand, un salariu indestulator, eu – la insistentele ei – am renuntat la slujba mea, devenind un barbat casnic cu tot timpul din lume la dispozitie, iar asta numai ca sa-l pot ingriji fara ajutor extern pe baietelul nostru, Cornel, pe atunci in varsta de patru ani. Carmen nu mai voia sa-l ducem la gradinita. Cornel fusese la gradinita cinci luni, timp in care il luasem de acolo ba bolnav, ba accidentat, ba nemancat…
Nu era o viata prea rea pentru mine, aceasta de casnic vreau sa spun. Ma trezeam dimineata odata cu copilul, adica destul de tarziu, il spalam, ii dadeam sa manance, apoi – dupa ce ii citeam din vreo carte de povesti sau il lasam sa se uite un pic la desene animate – il scoteam la aer, intr-un parc. Bineinteles ca orice parc e un loc de agrement si pentru tati, nu numai pentru copii; un ziar citit sub cerul liber, o bere la iarba verde, o privire aruncata vreunei trecatoare dragute sau vreunei mamici apetisante…
La pranz, groapa cu nisip si bancutele de pe margine erau intotdeauna ocupate de tanci si mamici. Din cand in cand, cate o bona facea si ea parte din peisaj. Femeile stateau pe banci impreuna, odihnindu-se in caldura blajina si vorbind. Copiii rataceau in voie, preocupati sau plictisiti.
Cornel, cand se juca, era patologic atent; pe balansoarul de lemn, i se albeau pumnii de atata strans. intr-o frumoasa zi de iulie, cand eram cu Cornel in parc, am recunoscut-o, printre ceilalti tanci, pe fetita de doi ani a unor vecini.
Cred ca o cheama Madalina. Micuta venise in parc cu bona, iar bona respectiva, neglijand copilul, vorbea incontinuu la telefon. imi venea sa ma duc si sa bag un biletel in hainele fetitei, pe care apoi sa-l gaseasca unul dintre parinti: „Fetita dumitale rataceste plictisita si singura la varsta de doi ani -RUSINE!”. Macar daca ar fi avut vreun rost biletelul acela… Ca urmare, nu l-am scris. Totusi, simteam nevoia s-o admonestez cumva pe bona, sa-i curm interminabila palavrageala telefonica si sa-i spun ca e nedrept cat de putina atentie primeste biata fetita.
Bona statea singura pe o banca si lasa impresia ca nu vede nimic in jurul ei, de absorbita ce era. Oare cum poti vorbi ore intregi la telefon? Cum poti fi atat de absorbit de o conversatie… probabil stupida?
Ca o dovada la indemana a labilitatii naturii umane sau, daca vreti, a naturii masculine, cand m-am apropiat de bona, deci cand am vazut-o indeaproape, mi-a pierit brusc orice dorinta de a o supara cu ceva. Ba, dimpotriva, s-a pornit in mine imboldul de a-i fi pe plac, de a stabili cu ea un contact amiabil. O sa va explic cauza acestei schimbari de atitudine…
Tipa nu avea cu mult peste douazeci de ani, dar avea cu mult peste frumusetea si senzualitatea femeilor obisnuite. Ma refer la senzualitatea exterioara, vizibila. Era, pe cuvantul meu de onoare pierduta, o adevarata bomba sexy, despre care am banuit trivial ca e amorsata cu hormoni de zeita. Virtuosul din mine (parintele moralist, pedagogul public) se facuse praf.
De indata ce a remarcat ca o privesc insistent si ca vreau sa intru in vorba cu ea, tanara a pus capat convorbirii telefonice, mi-a zambit amplu si m-a intrebat, cu accent moldovenesc, daca ma poate ajuta cu ceva. „O, si inca cum!”, mi-am zis eu, napadit de ganduri si de inchipuiri vinovate, insa nu i-am spus decat atat:
— ii cunosc pe angajatorii tai, sotii Bratu… Sunt vecinii mei.
Ma hazardasem, caci n-aveam de unde sa stiu sigur ca e bona platita. Putea, foarte bine, sa fie vreo ruda de-a sotilor Bratu sau vreo cunostinta care ii ajuta benevol.
— Vad ca ai si tu unul mic! a spus tanara, aratand spre Cornel.
— Mda…
— As putea sa-l iau si pe el in parc, trei, patru ore pe zi… Pot sa-ti fac si menaj in casa, spre seara… Sa stii ca nu cer bani multi! Sunt prea saraca si amarata ca sa ma lacomesc.
Parfumul care venea dinspre hainele ei stravezii si scumpe nu era deloc unul de femeie „saraca si amarata”.
I-am zis:
— Chiar ma intereseaza astfel de oferte… Dar trebuie sa discutam mai pe larg.
— Hai sa discutam!
— Nu aici…
— Dar unde?
— Ai putea accepta o invitatie la cina?
— As accepta invitatii la cina in fiecare seara. Nu m-ar deranja nici oaresce invitatii la micuri dejune.
— Mic dejunuri!
— Micuri dejunuri. Sau la pranz.
— Vrei sa iesim, intr-o seara, la un restaurant?
— Da, fara indoiala. Poti diseara? Am chibzuit un pic, apoi, dupa un nou schimb de fraze, i-am dat intalnire la intrarea in parc, la ora aleasa de ea, ora nouasprezece. Sotiei mele aveam sa-i spun ca ma duc la o bere cu niste fosti colegi de serviciu.
— A, era sa uit… Eu sunt Traian. Pe tine cum te cheama?
— Viviana. Dar spune-mi Vivi. Daca atunci am luat-o pe aratura, acum o s-o iau pe scurtatura, ca sa nu va oripilez cu o seama de amanunte sordide. Asadar, pe scurt: Vivi era intr-adevar bona fetitei sotilor Bratu, insa era si prostituata, cerea bani pentru favorurile sexuale, iar eu, cu mintile ratacite, m-am aruncat inca din seara aceea intr-o aventura de aproximativ trei luni care avea sa ma coste mai mult decat tarifele Vivianei. M-a costat casnicia.
Desi in cele trei luni adulterine n-am mai avut decat maximum o duzina de intalniri amoroase (a cate doua, trei ore) cu Viviana, sotia mea a aflat despre aceasta relatie si a intentat – impreuna cu tatal ei, avocat renumit – un proces de divort la care avea sa castige si custodia copilului.
Eu imi imaginam ca intalnirile mele cu moldoveanca, prin natura locurilor si momentelor alese, erau perfect clandestine, tainice, fara riscuri, dar… numai la televizor si la radio nu s-au dat sau la vreun ziar, in rest au strabatut toate caile mediatice neoficiale ale micului cartier ploiestean, adica toate gurile spurcate ale clevetitorilor, ale plimbatilor de grija altora, sfarsind prin a ateriza in urechile nevesti-mii.
Acum, la trei ani de la divort, inca imi vine sa ma urc pe pereti de ciuda si de regret. insa remuscarile nu rezolva nimic.
Cred ca imi merit soarta… sau ca era de asteptat aceasta soarta, ca o consecinta a pacatelor mele. Daca tradezi si batjocoresti persoana cu care te-ai cununat in fata altarului, arbitrul suprem nu da cartonase galbene.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1298 (s) | 32 queries | Mysql time :0.043019 (s)