News Flash:

Prof. dr. psihiatru Aurel Romila: traim intr-o lume de tampiti, in care daca rostesti numele lui Dumnezeu, se ridica toti impotriva ta

17 Octombrie 2017
1880 Vizualizari | 1 Comentarii
N-a facut caz de marile sale reusite, cum n-a tinut nici sa iasa in fata cu orice pret. In spatele discretiei si a modestiei in care s-a invaluit o viata intreaga, se ascunde insa unul din marii profesionisti ai Romaniei. Doctor in medicina, profesor si initiator al sectiei de Resocializare din cadrul spitalului „Al. Obregia” din Bucuresti, Aurel Romila este si autorul unei „Psihiatrii” ce a devenit manual de referinta printre cunoscatori.

O somitate a medicinei, ale carei cercetari au facut istorie, o minte curioasa si neobosita in cautari, care a extras din psihiatrie o filosofie de viata.
– Domnule doctor, ati putea da o definitie sufletului?

– Sufletul e o notiune populara. Psihiatria nu pune semnul egal intre suflet si psihic. Psihiatriei ii convine notiunea de psihic, sufletul e doar partea afectiva, cea mai profunda, care e legata de inconstient. Omul e un ego cu doua laturi, ceea ce se vede (corpul) si ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul si spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego sustinut de un sine. Am fost intrebat la o conferinta „Bine, dar ce este ego-ul?” Raspunsul e acelasi ca in cazul intrebarii „Ce este Dumnezeu?”Ego-ul este ceea ce ne conduce, dar nu se vede.

„Populatia Romaniei se imparte, in mare masura, intre opresori (psihopati) si oprimati (depresivi)”

– In ultimele decenii, numarul persoanelor afectate de tulburari psihice este in crestere peste tot in lume, iar Romania se afla pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vina ca am devenit atat de dezechilibrati psihic?

– Daca socoti societatea ca o fractie, atunci o sa observi la mijloc un strat subtire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e ca sunt foarte putini, au devenit o minoritate fragila, din care se tot desprind in sus si in jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populatie sufera intr-o forma sau alta de depresie. Insa nu pentru ei ma ingrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalitatii, pentru psihopati, care au ocupat toate posturile-cheie in tara. De aia nu avem sanatate mentala in tara asta, ca populatia se imparte in mare masura intre opresori (psihopati) si oprimati (depresivi). Asta e un adevarat razboi social, dar cine recunoaste? Cea mai grava consecinta a istoriei noastre din ultima suta de ani a fost felul in care s-a facut selectia umana.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slaba. Cand personalitatea nu poate inflori, cand e traumatizata, apar bolile psihice si intervine ratarea. Ratarea e punctul in jurul caruia se invarte totul. E discrepanta intre ceea ce am putea deveni si ceea ce ajungem sa devenim in societatea de azi. Destinele sunt neimplinite, ratate, curmate prematur, fiindca deasupra noastra troneaza niste incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnati la ratare de niste psihopati.

Si asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, cati oameni de valoare nu au fost eliminati din societate de niste nimicuri, de niste anonimi? Daca vii si le vorbesti oamenilor de normalitate, bun simt, armonie, transcendenta, spirit, te vor acuza ca ai citit prea multe brosuri.Performanta se masoara azi doar in putere, bani si sex. Traiesc tragic aceasta soarta a poporului roman. N-o sa iau mitraliera sa fac circ, precum Vadim. Dar nu pot sa nu ma intristez.

– Am vorbit de boala, dar nici granitele normalitatii nu mai par azi chiar atat de fixe. Ce inseamna, de fapt, normalitatea?

– Ce mai inseamna azi normalitatea, cand totul e permis, totul e normal, anormal e sa arati tu cu degetul? Ati vazut Eurovisionul si femeia cu barba? Ati vazut cum a frematat lumea de aplauze? E normal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru si armonie intre cunoastere, afectivitate, inteligenta si vointa. Cand una din acestea e excesiv dezvoltata sau subdezvoltata, armonia se pierde si apare boala sau suferinta. 90% din oamenii cu care intru in contact sunt profund nefericiti, o societate care si-a pierdut valorile de bine, frumos, adevar si dreptate. Si mai ales de non-nocivitate. In medicina romana, primul indemn era non nocere, sa nu faci rau!

„Despre Dumnezeu e mai bine sa taci!”

Credinta in Dumnezeu e si ea parte din ecuatia normalitatii?
– E fundamental sa pleci de la premisa existentei unei alte realitati transcendente. Insa traim intr-o lume de tampiti, in care daca rostesti numele lui Dumnezeu, se ridica toti impotriva ta. Mai ales in mediul psihiatric, lumea e plina de prejudecati. Cum adica divinitate? Istoria umanitatii a depasit faza mitica. Acum e suprematia omului! Dar credinta e o forta extraordinara, care te inalta. Ce l-a tinut pe Brancoveanu sa nu cedeze, daca nu credinta? Dar nu ma puneti sa vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu trebuie rostite toata ziua buna ziua, ca-si pierd intelesul. La fel cum nu spui toata ziua „buna ziua”, „te iubesc!”, ca se banalizeaza, si despre Dumnezeu e mai bine sa taci.
– Totusi, e de folos rugaciunea in bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacientii credinciosi?

– S-a dovedit deja in urma unor experiente si teze facute la Voila si la Pitesti, ca sa vorbim numai de tara noastra, ca mersul la liturghie, spunerea unor rugaciuni in momentele de criza, ii linisteste enorm de mult pe pacienti, ii face mai cooperanti, iar tratamentul medicamentos da rezultate mai bune. Credinta e de foarte mare ajutor. De fiecare data cand simt un pic de deschidere la pacientii mei necredinciosi, le propun pariul lui Pascal: daca tu crezi si Dumnezeu nu exista, nu pierzi nimic. Dar daca crezi si exista, castigi totul! Dincolo de asta, insa, psihiatrii trebuie sa fie foarte atenti cand vine vorba de excesul de religiozitate, fiindca poate fi simptomul unui dezechilibru psihic.

O fosta pacienta si-a neglijat trei ani de zile sotul, nu s-a atins de el, fiind dedicata postului, mai abitir ca maicutele de la manastire. Alteia i s-a parut ca nu i-a imbracat pe cei goi, a apucat-o frenezia si si-a dat toate hainele pe care le avea. Ati auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe marturiile lui s-a ridicat o biserica. Insa marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a chemat sa-l examineze. Si ce a descoperit? Ca avea sifilis nervos, care da halucinatii.

Acesti oameni trebuie ajutati sa-si regaseasca echilibrul. Sa nu ma intelegeti gresit, nu exclud posibilitatea unor revelatii divine. Eu insumi am avut revelatia credintei, vazand un tablou de Rafael, la Muzeul de Arta din Viena. Reprezenta o madona de o frumusete neomeneasca, de o puritate a culorilor care m-a facut sa cred definitiv in Maica Domnului. Insa revelatiile adevarate, legaturile fine, superioare, nu sunt concrete.

„Cat timp vom fi liberi, merita sa traim”

– Domnule doctor, sunteti mereu inconjurat de bolnavi. Cum faceti sa nu va lasati contaminat de nefericirea lor?

– Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistica, din ortodoxie, din medicina tibetana, din meditatie, tot felul de invataturi care sa ma ajute sa-mi pastrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi ati putea numi fericire. Insa eu nu-i spun asa, prefer sa-i spun muzica interioara. Ma duc acum acasa, de pilda. Ai mei stiu ca vin obosit de la clinica si-mi dau ceva de mancare. Dar asta nu e esential. Esential e ca ma retrag la ale mele. Care sunt ele? Solutia mea e eclectica, nu e o pilula. E un mix in care intra rugaciunea, lectura, muzica…

– Sunteti un adevarat cunoscator al muzicii. Poate fi ea si o forma de terapie?

– Muzica poate fi o cale de autocunoastere. Ea cere rabdare, o simfonie nu se intelege din prima, dar pana la urma e o forma de initiere. Pui un disc si dintr-o data te simti mai putin singur, muzica te poarta si te invita sa privesti inlauntrul tau. Si ce gasesti acolo? Melancoliile lui Chopin, framantarile lui Beethoven, transparenta lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafata propriile tale angoase, spaime, nelinisti, bucurii. Retraindu-le, te cureti, te linistesti si te echilibrezi. Cred ca pasiunea mea pentru muzica a fost chiar mai puternica decat cea pentru medicina, din moment ce s-a transmis mai departe. Inainte de a se naste copiii mei, aveam deja pian in casa si toate colectiile muzicale. Au facut amandoi muzica, n-a vrut niciunul sa auda de medicina. Ginerele meu e muzician si el, conduce „Societatea Bach”. Chiar acum o saptamana, amandoi copiii au avut concert la patru maini, la Ateneu.

– Va simtiti implinit dupa atatia ani de cariera? Ati gasit in psihiatrie o cale de intelegere a lumii?

– Nu. „Implinire”, „fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt notiuni pe care nu le pot admite integral, nu le inteleg inca la modul profund, sincer o spun. Asa cum nu inteleg moartea sau sensul vietii. Nu am raspunsuri la marile intrebari ale existentei. Poate tocmai de aceea am pretuit mai mult intrebarile. Mai presus de teologi si de artisti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vietii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Daca vii la mine acasa, ai sa intrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt si tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar biblioteca mea e o biblioteca de filosofie. Am avut de tanar marea curiozitate sa citesc in original, fiind convins ca toate traducerile ma „traduc”. Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la „Bellu” de oameni mari. Nu ma intereseaza decat sa am un cerc de continuatori, care sa duca mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din cautari. Incerc sa nu raman in urma, ma informez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. As putea foarte bine sa zic, la varsta mea, gata, cantecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate asa, informatia nu ramane vesnic aceeasi, totul se schimba, trebuie sa lupti pentru fiecare conditie, sa o atingi si sa lupti apoi iarasi, ca sa o depasesti. Mintea si inima trebuie antrenate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o stampila valabila vesnic.

– Beethoven a fost intrebat candva ce pretuieste mai mult dintre toate calitatile umane. Raspunsul lui a fost: bunatatea. Va pun si dvs., la finalul dialogului, aceeasi intrebare. Dvs. ce ati alege?

– Sunt totusi un tip care a trait 45 de ani in socialism. Eu pretuiesc libertatea. M-ar ingrozi, ca sub diverse masti, sa o pierdem din nou. Oricata mizerie ar fi, oricata ratare, oricata inferioritate, cat timp vom fi liberi, merita sa traim.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Comentarii (1)

Cristi Is  | #48416
Un om. Dar proștii, idioții ii vor da în cap.......
Adauga comentariu

Mica publicitate

© 2018 - BZC.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1142 (s) | 32 queries | Mysql time :0.026040 (s)